Masă rotundă – Octombrie 2014

Dialogul interetnic în noua Românie II

 

Raport privind masa rotundă

 

Larry L. Watts

 

 

 

Introducere

În perioada 3-4 octombrie 2014, a avut loc la Poiana Braşov, sub auspiciile organizaţiei nonguvernamentale Prietenii Proiectului privind Relațiile Etnice (Friends of the Project on Ethnic Relations – FPER) a doua masă rotundă cu tema Dialogul Interetnic în Noua Românie: “Românii şi minoritatea maghiară la 25 de ani după Revoluţia din 1989”.

 Constituită ca urmare a primei Mese Rotunde care a avut loc în perioada 14-15 iunie 2014, această masă rotundă şi-a concentrat atenţia asupra consolidării modelului românesc de relaţii interetnice şi pe discuţii cu privire la căile şi mijloacele menite să abordeze în mod eficient probleme importante în relaţiile dintre etnicii maghiari şi români, mai ales, cu privire la problema autonomiei. Deşi trecuseră doar câteva luni de la prima masă rotundă, toţi participanţii, printre care au fost incluşi reprezentanţi ai tuturor partidelor din Parlamentul României, cât şi reprezentaţi ai societăţii civile şi ai mass-mediei ambelor etnii, au solicitat în mod unanim ca o a doua masă rotundă să aibă loc înainte de alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014.

Prima masă rotundă oferise posibilitatea pentru ambele părţi să-şi prezinte poziţiile şi să enunţe care sunt problemele din perspectiva lor, să ia la cunoştinţă care sunt poziţiile şi perspectivele adoptate de partenerii lor şi să discute despre posibilitățile şi mijloacele de abordare a problemelor importante şi să înţeleagă mai bine dificultăţile cu care se confruntă elaborarea şi punerea în aplicare a unei politici în domeniul etnic. O chestiune asupra căreia a fost concentrată atenţia în decursul celei de a doua mese rotunde a fost reformularea poziţiei fiecărei părți, pentru a lua mai bine în considerare poziţiile şi perspectivele exprimate de cealaltă parte în cadrul dialogului.

Sinteza şi analiza următoare au fost elaborate de către raportorul Larry L. Watts şi nu reprezintă, în mod obligatoriu, poziţia oficială a vreunui partid românesc sau a partidului etnic maghiar, sau a altor persoane care au luat parte la masa rotundă. Participanţilor nu li s-a dat posibilitatea să analizeze acest text, fapt pentru care organizaţia Friends of the Project on Ethnic Relations (FPER) este singura responsabilă.

  

Background

A doua masă rotundă a avut loc în condiţii interne şi internaţionale mai complicate decât precedenta. Pe fundalul creşterii extremismului în Europa, Rusia lui Vladimir Putin a continuat să provoace tensiuni etnice în regiune. Forţele ruseşti ocupaseră deja din punct de vedere militar şi anexaseră Crimeea, rupând-o de Ucraina, nu cu mult timp înainte de prima masă rotundă. Între cele două mese rotunde, în vara anului 2014, Rusia a invadat Ucraina de Est, iar Vladimir Putin a pus bazele anexării de către Rusia a Crimeei şi invadarea Estului Ucrainei, sub pretextul necesității de a-i proteja pe etnicii ruşi şi minorităţile vorbitoare de limbă rusă din străinătate.[1]

La scurt timp după prima masă rotundă, în timp ce vizita România, în iulie 2014, Prim-ministrul ungar Viktor Orban a atacat democraţia liberală, şi-a anunţat intenţia de a crea “un stat neliberal” şi a recunoscut Rusia lui Vladimir Putin, cu care Orban se aliase strâns, ca fiind o sursă a inspiraţiei sale.[2] Budapesta a continuat să ceară autonomie teritorială şi drepturi de secesiune pentru minorităţile maghiare din România, Serbia, Ucraina şi Slovacia, reafirmând, în acelaşi timp, angajamentul Ungariei faţă de un acord încheiat în anul 1992 cu Rusia, în cadrul căruia ambele părţi îşi afirmau pretenţiile de autoritate asupra minorităţilor lor, aflate în ţări vecine.[3]

Momentul ales pentru ţinerea celei de a doua mese rotunde, cu o lună înainte de desfăşurarea alegerilor prezidenţiale în România, a activat câteva temeri că problema interetnică ar putea să devină un element care să-i alimenteze pe competitorii politici partizani, atât în cadrul mesei rotunde cât şi în campania electorală ce stătea să înceapă.

Cu toate acestea, partidele s-au abținut să exploateze această temă.

Totuşi, discuţiile nu au fost neafectate de competiţia electorală. De exemplu, deşi în cadrul primei mese rotunde fusese unanim recunoscut faptul că evoluţiile privind problemele de interes imediat vor avea un caracter limitat în perioada de dinainte de alegeri, în timpul desfăşurării celei de a doua mese rotunde, autorităţile române au fost, totuși, criticate pentru lipsă de progrese. În plus, presiunile create, în parte, de campania electorală au determinat adoptarea de către UDMR a deciziei de a face anunţul privind proiectul său de autonomie cu câteva săptămâni înainte de ţinerea mesei rotunde. Astfel, un element important al noii runde de discuţii, s-a concentrat asupra identificării aspectelor aplicabile, precum și a celor problematice ale proiectului de autonomie şi asupra definirii mai precise a conceptului de autonomie.

După cum observa preşedintele emerit al PER Allen Kassof, masa rotundă a avut loc în momentul în care apăreau titluri de primă pagină privind conflictul letal din Ucraina, referendumul din Scoţia privind separarea de Marea Britanie (respins prin vot cu doar două săptămâni înainte de ţinerea mesei rotunde) şi în momentul creşterii curentelor secesioniste în Catalonia, Spania.[4] În ultimă analiză, tipul de relaţii interetnice existente în România va fi decis, în România, de către persoanele angrenate în acest dialog. “Predecesorii dumneavoastră”, a subliniat Kassof, s-au angajat să poarte un dialog interetnic care a fost “unic în regiune şi care știu ca vă va fi folositor”.

Discuţiile au avut un caracter informal şi neoficial. Comentariile şi declaraţiile făcute în cadrul mesei rotunde au fost făcute de participanţi ca persoane individuale şi nu reprezintă în mod obligatoriu expresia politicilor sau poziţiilor partidelor politice sau instituţiilor din care provin, cu excepția situației în care acest lucru a fost specificat în mod expres de către intervenienți. Participanţii au fost rugaţi să nu citeze vorbitori individuali, deşi au avut toată libertatea să facă referire la conţinutul discuţiilor.

 

 Proiectul cu privire la relațiile etnice în România

 PER este o organizaţie nonguvernamentală finanţată cu fonduri private, cu sediul în SUA, în Princeton NJ, care are drept misiune împiedicarea conflictelor violente şi cultivarea armoniei etnice în fostul spaţiu sovietic. PER a lucrat pe o suprafaţă mare în această regiune, pentru a oferi un forum neutru de discuţii pe o perioadă de peste 20 de ani, în intervalul 1991-2012. În această perioadă, PER a organizat întâlniri între lideri de etnie maghiară şi lideri români, care s-au desfăşurat în România, Elveţia şi SUA.[5] Fostul profesor la Facultatea Princeton, Allen Kassof, a fost primul inițiator al PER, în cadrul International Research and Exchanges Board (IREX), în anul 1991. Ulterior, Kassof a părăsit IREX pentru a conduce PER, până la pensionarea sa în anul 2005. Deşi o mare parte din munca desfăşurată de PER a reclamat discreţie, nimic nu a fost secret. După ce PER s-a închis în mod oficial, în anul 2012, Dr. Kassof a depozitat toate dosarele privind PER la Universitatea Princeton, unde acestea sunt acum disponibile pentru consultarea publică.

În luna ianuarie 2014, Allen Kassof a fost invitat să evalueze stadiul relaţiilor interetnice din România şi să acorde sprijin la deblocarea a ceea ce a fost perceput în mare măsură ca fiind un proces stagnant. După mai  multe călătorii de informare în România, acesta a propus organizarea unei discuţii în jurul unei mese rotunde, în care să fie invitaţi partenerii anteriori de dialog, precum şi reprezentanți ai generațiilor succesoare de politicieni mai tineri. Kassof a fost ajutat în acest efort de doi foşti colegi din PER, Jonathan Rickert şi Larry Watts.

Jonathan Rickert, fost diplomat american şi adjunct de şef de misiune la Ambasada Statelor Unite la Bucureşti, fusese deja timp de 7 ani diplomat la post în România, când PER şi-a început activitatea, iar ulterior s-a ocupat de spaţiul România, în cadrul Departamentului de Stat. Rickert s-a alăturat ulterior Consiliului Consultativ al PER al cărui membru a fost timp de mulţi ani. Larry Watts, profesor în probleme diplomatice şi specialist în probleme de securitate şi apărare, a condus biroul de la Bucureşti al PER, în calitatea sa de consultant principal, în perioada1991-1998, rămânând ulterior în România pentru a continua să lucreze la reformarea democratică a instituţiilor din domeniul securităţii. Watts a constituit liantul cu organizaţia Prietenii Proiectului pentru Relații Etnice, care a sponsorizat şi a organizat mesele rotunde.

Livia Plaks a fost un alt actor de o importanţă crucială pentru eforturile depuse de PER în România. Americancă născută în Transilvania, Plaks a fost preşedinte al PER în perioada 2005-2012. Ea a murit în mod neaşteptat, în 2013, şi i se simte lipsa foarte tare.

 

Motivaţii care stau la baza proiectului de autonomie

 Discuţiile au început odată cu prezentarea unui sondaj de opinie efectuat la nivel naţional, în mod special pentru această masă rotundă, având ca subiect autonomia.[6] Deloc surprinzător, gradul de cunoaştere publică a proiectului de autonomie, aşa cum este el scris pe hârtie era relativ redus, având în vedere faptul că acesta fusese lansat în mod oficial doar cu două săptămâni înainte. Astfel, 56% din populaţia României nu cunoştea proiectul și doar 28% ştia care era subiectul acestuia. Totuşi, 89% dintre toţi respondenţii au perceput un proiect de autonomie etnică, în mare parte în termeni negativi, în timp ce doar 6 %, adică cifra aproximativă de etnici maghiari din cadrul populaţiei, l-a perceput în termeni pozitivi.

În timp ce nu au existat îngrijorări cu privire la conflicte şi tensiuni etnice serioase, acestea neconstituind o preocupare pentru majoritatea covârşitoare a respondenţilor, o proporţie importantă dintre aceştia (27%) au considerat drept posibilă apariţia unui conflict etnic. Mai mult de trei pătrimi dintre aceştia credeau că este foarte posibil ca acest conflict să fie aprins de etnicii maghiari. Aşa precum a explicat cel care a prezentat sondajul de opinie, aceste percepţii publice constituie obstacole semnificative în calea promovării oricărui tip de autonomie care nu abordează în mod adecvat temerile şi prejudecăţile populaţiei majoritate.

Abordând problema lui “de ce acum”, mai mulţi participanţi maghiari au explicat că, lăsând la o parte consideraţiile electorale, au existat două motive pentru lansarea proiectului de autonomie în acest moment. Deşi s-a discutat despre proiecte de autonomie în interiorul conducerii comunităţii maghiare încă de la începutul anilor 1990, progresele parţiale realizate în domeniul autonomiei culturale şi accesului politic – acestea datorându-se nu în mică măsură eforturilor făcute de PER în acea perioadă – au împins proiectele de autonomie cuprinzătoare undeva în spate.

În acest sens, a fost extrem de semnificativ procesul semi-instituţionalizat de consultări periodice şi protocoale scrise, încheiate între conducerea UDMR şi Guvernul României, care au fost operaţionale, de la începutul anilor 1990 până în anul 2004. Sistemul de consultări şi protocoale a fost iniţiat în perioada 1992-1996, de Administraţia lui Ion Iliescu şi de Guvernul condus de partidul PSD (atunci PDSR), de centru-stânga. Acelaşi sistem a fost menţinut de guvernele de centru-dreapta ale Convenţiei Democrate, în timpul Administraţiei Constantinescu, și, din nou, de către partidul de centru-stânga PSD, în perioada Administraţiei Iliescu. După cum observa un participant maghiar, doar în perioada 2003-2004, au fost supuse aprobării de către UDMR, în jur de 30 de pagini de protocoale, şi au fost duse la îndeplinire împreună cu Guvernul.

Totuşi, pentru motive care încă nu şi-au găsit o explicaţie, sistemul de consultări şi protocoale a încetat să existe, în perioada 2004-2014, sub Administraţia Băsescu şi guvernele de centru-dreapta conduse de PNL şi PDL. Deoarece acest sistem n-a mai existat, dialogul a slăbit, accesul politic s-a diminuat, iar frustrarea a crescut în rândul liderilor politici de etnie maghiară şi în circumscripţiile acestora. La fel de dăunător, a fost eşecul efortului de implementare a unor acorduri din trecut şi chiar revenirea asupra unor măsuri aplicate anterior. Neaplicarea sau violarea de către autorităţile locale a legislaţiei naţionale asupra bilingvismului şi arborarea steagurilor regionale pe clădiri guvernamentale în regiunea secuiască au constituit un exemplu recurent citat de participanţii maghiari.

Dintr-o multitudine de motive care includ şi concentrarea la nivel naţional asupra integrării în Uniunea Europeană şi cooptarea de reprezentanţi individuali în acest proces, proiectele pentru autonomie culturală nu au fost introduse pe agendă în ultimul deceniu. Totuşi, între timp, problemele în relaţiile dintre cele două părţi s-au acumulat după anul 2004, având în vedere că preocuparea față de problemele minorităţilor a încetat, iar accesul politic s-a diminuat constant. A devenit necesar să fie căutate alte mijloace de apărare a drepturilor câştigate, prin abordarea nevoilor nesatisfăcute ale comunităţii şi prin captarea atenţiei guvernului.

Un al doilea motiv l-a constituit presiunea generată de curentul naţionalist și neliberal de la Budapesta şi prăbuşirea relaţiilor româno-ungare la nivel de stat şi guvern. Într-adevăr afirmaţiile unilaterale ale Budapestei de afirmare a suveranităţii asupra etnicilor maghiari din România şi lobby-ul continuu împotriva Tratatului de la Trianon încheiat după primul Război Mondial în care se recunoştea că Transilvania, precum şi Ținutul Secuiasc din interiorul său, sunt teritorii româneşti, a constituit un motiv de iritare în cadrul relaţiilor româno-maghiare din România, chiar înainte de intensificarea tonului naţionalist al afirmaţiilor făcute de Prim-ministrul Victor Orban şi de partidul de guvernământ, FIDESZ.

În consecinţă, câţiva români nu au putut distinge aspiraţiile locale pentru descentralizare politică din cadrul pretenţiilor Budapestei faţă de ceva mult mai controversat, închizând astfel orice discuţie. Greşeala de a vedea conducerea etnicilor maghiari din România ca urmând, în secret, o agendă adoptată în mod public de Budapesta, a fost una comună la începutul anilor 1990. Această greşeală a fost depăşită numai după multe tentative de dialog interetnic, consultări şi cooperare politică activă. Dar reînnoirea afirmaţiilor Budapestei a complicat din nou aceste percepţii.

În acelaşi timp, Ungaria rămâne patria culturală mamă, iar sprijinul politic şi financiar, acordat liderilor locali de la Budapesta, oferă un sprijin crucial pentru atingerea obiectivelor legitime ale comunităţii locale. Dar resursele oferite din Ungaria sunt, de asemenea, extrem de semnificative, dacă discutăm în termenii politicii locale de tip etnic, cum ar fi, de exemplu, finanţarea de către Budapesta a două partide radicale menite să conteste întâietatea UDMR-ului, ca reprezentant al comunităţii maghiare din România.

Eforturile guvernului Orban de a se insinua în problemele interetnice din România şi percepţia asemănării acestora cu practicile de “protecţie a minorităţilor” ale lui Vladimir Putin, cu care Victor Orban s-a aliat strâns, au complicat problema și mai mult. Orban pare a fi o alternativă pentru etnicii maghiari nemulţumiţi şi încurajează comunităţile co-etnice din “vecinătatea apropiată” să-l sprijine.

Participanţii maghiari au fost divizaţi în privinţa rolului jucat de către Uniunea Europeană. Unii au considerat că UE (şi NATO) erau obligate să intervină pentru a îndeplini năzuinţa lor către autonomie, în timp ce alţii erau de părere că apelul către UE sau către alte organisme internaţionale, foarte probabil, nu va duce la niciun rezultat. Majoritatea au fost de acord că principala problemă a UE constă în faptul că aceasta nu doreşte sau nu poate să stabilească standarde “solide” sau obligatorii pentru drepturile minorităţilor, sau să emită o legislaţie obligatorie în domeniu. În acelaşi sens, cele mai bune practici în UE nu au rezultat pur şi simplu ca urmare a existenţei unei legislaţii, ci au fost, de asemenea, dependente de factori cum ar fi existenţa resurselor, relaţiile bilaterale cu vecinii şi alte probleme asemănătoare.

UDMR a fost ţinta principală a criticilor de la Budapesta, din cauza cooperării lor strânse cu autorităţile centrale din România. Când partea română se retrage din actul de cooperare, iar acordurile şi legislaţia nu mai sunt aplicate, ba chiar încep să fie contestate, UDMR este primul actor politic care plăteşte costul politic, atât în privinţa nemulţumirii membrilor circumscripţiilor lor electorale, cât şi a presiunii venite de la organizaţiile radicale. Încă mai important este faptul că, în momentul în care dialogul interetnic se prăbuşeşte, când acordurile şi legislaţia sunt interpretate într-o manieră ambiguă sau sunt aplicate de o manieră inconsistentă, conducerea UDMR se află sub presiune, pentru a veni cu alte mijloace menite să protejeze, să garanteze și să promoveze drepturile etnicilor maghiari din România.

În timp ce recunoaştem faptul că nu există soluţii adoptate “odată pentru totdeauna”, pentru problemele minorităţilor şi că acestea sunt subiecte de dezbatere permanentă de adaptare, pentru a răspunde realităţilor noilor generaţii şi noilor aşteptări venite din toate părţile, proiectul de autonomie a fost introdus, în parte, în vederea restabilirii dialogului întrerupt și a sistemului de consultări și protocoale, și, în parte, în vederea protejării independenţei comunităţii maghiare de presiuni interne şi externe mult mai radicale. După cum sublinia un participant maghiar “putem să-i ţinem la distanţă pe Orban sau Putin doar rezolvând propria noastră situaţie”.

După cum explica un reprezentant maghiar, etnicii maghiari nu sunt interesaţi de separatism ci de obţinerea unei autonomii pentru regiunea secuiască, care ar încorpora cele mai bune practici în Uniunea Europeană.[7] Comunitatea maghiară nu este interesată în crearea unei zone de fractură.

În acelaşi timp, reprezentanţii maghiari au insistat asupra faptului că doar minoritatea este în măsură să judece dacă anumite probleme specifice au fost rezolvate şi dacă maniera în care s-a procedat a adus beneficii, indicând existenţa unei aparente tensiuni între modul cum văd lucrurile autorităţile locale şi importanţa evaluării comune româno-maghiare, pe baza căreia se adoptă soluţii acceptabile pentru ambele părţi.

 

Probleme specifice şi cadre generale

 În cadrul primei mese rotunde fuseseră identificate patru probleme de interes imediat: folosirea steagului secuiesc, dezvoltarea economică (în mod special este vorba de construirea unei autostrăzi care să lege Ţinutul Secuiesc cu restul României şi cu Europa), implementarea bilingvismului şi aplicarea proporţionalităţii etnice în instituţiile publice.[8] Dacă întreruperea cooperării şi radicalizarea la nivel regional ar constitui motivele generale pentru lansarea proiectului autonomiei, atunci aceste aspecte constituie cele mai urgente probleme specifice. În cele trei luni şi jumătate care s-au scurs de la desfăşurarea primei mese rotunde, s-au înregistrat puţine progrese.

Chiar dacă, având în vedere alegerile care băteau la uşă, nu s-a anticipat înregistrarea vreunui progres major, faptul că procedurile legale îndreptate împotriva autorităţilor locale maghiare privind folosirea steagul secuiesc şi aplicarea bilingvismului au continuat în acea perioadă, a fost considerat ca fiind un motiv de îngrijorare. Ambele părţi au avut interesul decidentului politic să legitimeze atât dialogul, cât şi cooperarea politică mai strânsă în faţa membrilor din circumscripţiile lor electorale. Totuşi, acest tip de efort suferă atunci când dialogul nu duce decât la rezultate nesemnificative sau la niciun rezultat. Dacă rezultatele lipsesc, participanţii pierd atât credibilitate, cât şi autoritatea, şi însăşi ideea de dialog este subminată. Se impune mai mult ca oricând să se ajungă la rezultate concrete după un proces de deteriorare constantă a dialogului interetnic în ultimii 8 ani ai Administraţiei Băsescu.

Când a fost întrebat de un participant american dacă arborarea steagului secuiesc a constituit o problemă înainte de anul 2007, un respondent maghiar a explicat că aceste probleme au apărut pentru prima dată în anul 2008 şi au devenit mai acute începând cu anul 2010.[9] În aceeaşi manieră, au continuat să apară probleme în procesul de aplicare a legii privind inscripţiile bilingve şi folosirea limbii în administraţie, acolo unde minoritatea reprezintă cel puţin 20% din comunitatea respectivă (un respondent maghiar a dat Târgu-Mureş ca exemplu, în ceea ce privește punerea sub semnul întrebării de către autorităţile locale a drepturilor deja garantate prin lege).

Un parlamentar roman a considerat soluţia la problema steagurilor ca “simplă şi directă”, chiar dacă aceasta nu este deosebit de ușoară. Fiecare steag al celor 41 de judeţe din România ar putea fi arborat oficial în faţa clădirii Parlamentului. Alt parlamentar a subliniat faptul că o posibilă soluţie la nivel local ar fi reglementarea prin lege a obligaţiei de a arbora 5 steaguri – steagul municipiului, steagul judeţului, steagul României şi steagurile Uniunii Europene şi NATO – pe toate clădirile guvernamentale, mai ales pe primării şi pe clădirile consiliilor judeţene. Aplicarea acestei măsuri pe tot teritoriul ţării ar face ca această problemă să nu mai constituie o sursă de tensiune în cadrul relaţiilor interetnice.

Un participant a sugerat că o propunere asemănătoare existentă în proiectul de autonomie, care vizează recunoaşterea limbii maghiare în mod oficial ca limbă regională, ar putea fi abordată făcând jumătate de pas înainte; stabilind în scris că este o limbă regională fără a o ridica la acelaşi nivel cu limba de stat. Totuşi, participanţii români şi maghiari au fost de acord că, înainte de aplicarea acestei măsuri, este necesar se faciliteze folosirea limbii maghiare în instituţiile administrative şi în sistemul judiciar, acolo unde etnicii maghiari reprezintă 20% sau mai mult din populaţie, aşa precum este prevăzut în lege. În ceea ce priveşte problemele referitoare la limbile regionale, un participant român a explicat că acestea nu pot fi aplicate fără să se înţeleagă foarte concret ce implică recunoaşterea lor şi care sunt costurile presupuse de acest lucru. De altfel, este adevărat că perioada de timp dintre momentul adoptării legislaţiei şi punerea ei în aplicare poate să fie foarte lungă.

Problema specifică a construirii unei autostrăzi care ar lega regiunea secuiască cu restul României şi cu Europa a constituit un domeniu în care s-au înregistrat unele progrese în perioada scursă de la desfăşurarea primei mese rotunde. Ultimul din cele trei studii, inclusiv studiul de fezabilitate pentru prima parte a autostrăzii între Braşov şi Bacău, care străbate regiunea secuiască, fusese finalizat, iar acum autostrada a fost inclusă în master planul pentru transporturi al UE şi va fi, astfel, finanţată de Bruxelles. Conform unui participant român, aceasta reprezintă o situaţie din care câştigă 3 părți (win-win-win), deoarece Ungaria a pledat în favoarea construirii autostrăzii. Se aşteaptă ca autostrada să fie construită până în anul 2018, când se sărbătoreşte Unirea României.

 

Percepţii contrastante

 Discuţiile au arătat că părţile pleacă, uneori, de la presupuneri şi percepţii diferite. De exemplu, minoritatea tindea să considere că cea mai mare problemă a UE este la nivel național – fiind legată, în mod specific, de minorităţile naţionale. Astfel, unul dintre participanţii maghiari a descris războiul din Ucraina, tensiunile din Spania şi referendumul strâns cu temă separatistă din Scoţia, ca avându-și, toate, originea în “aroganţa majorităţii” şi “în lipsa unui grad suficient de empatie” pentru drepturile minorităţilor. Privită din această perspectivă, soluţia evidentă era garantarea pe mai departe a drepturilor şi acordarea autonomiei totale.

În contrast, liderii majorităţii priveau problema ca pe una de securitate naţională şi integritate teritorială. Din perspectiva adoptată de ei, ruşii au invadat şi anexat părţi din Ucraina, în primul rând, pentru a bloca integrarea pe mai departe a Ucrainei în cadrul Uniunii Europene. În cadrul acelui scenariu, drepturile minorităţilor constituiau, în cel mai bun caz, o justificare şi o acoperire pentru scopuri mult mai agresive. Vorbind în general, majoritatea era mult mai înţelegătoare faţă de preocupările în privinţa intereselor naţionale sau statale afişate și la Madrid sau Londra. După cum explica un participant român, “pentru noi problema nu este legată în mod strict de drepturi suplimentare sau de discriminare pozitivă, ci de prosperitatea şi securitatea naţiunilor/statelor”.

În mod similar, când liderii etnicilor maghiari au evaluat situaţia din România, aceștia aveau tendinţa să o compare cu ceea ce ei percepeau a fi „cele mai bune practici” – care se refereau de obicei la aranjamentele culturale şi teritoriale cu gradul cel mai mare de autonomie existente în Europa. Ei dădeau mult mai puţină atenţie condiţiilor speciale în care avuseseră loc acele aranjamente sau situaţiei mai generale existente în România, în privinţa drepturilor minorităţilor aşa cum se prezintă ele în Europa. În consecinţă, – din punctul lor de vedere -, aranjamente care nu ating un nivel ideal, dau naştere la apariţia unor lipsuri şi chiar discriminări.

În schimb, autorităţile române au tendinţa să compare performanţele ţării lor în domeniul recunoaşterii şi punerii în aplicare a drepturilor minorităţilor cu cele existente în toate celelalte state membre ale UE, concentrându-se aproape exclusiv pe problemele autonomiei culturale.[10] Atunci când atenţia românilor este atrasă, din punct de vedere etnic, către zonele de autonomie teritorială din Europa, aceasta rămâne concentrată asupra condiţiilor speciale care apar în fiecare caz.

 

Rolul actorilor internaţionali

  În mai multe puncte, discuţia a atins problema organizaţiilor internaţionale şi a actorilor externi în procesul de influenţare şi determinare a structurii relaţiilor etnice din România. Mai mulţi participanţi maghiari şi-au exprimat insatisfacţia faţă de aparenta lipsă de atenţie acordată de UE şi NATO acestui subiect, spre deosebire de perioada anilor 1990, când tema era expresia unei preocupări majore. Documentele emise de UE au fost lăudate deoarece stabilesc reglementări în privinţa celor mai bune practici şi standarde, dar au fost criticate pentru că lipseşte orice obligaţie sau constrângere.

După cum a observat moderatorul american “în ceea ce priveşte intervenţia organizaţiilor internaţionale – acest lucru are un precedent istoric în perioada candidaturii pentru a deveni membru deplin al NATO, UE şi Consiliului Europei. Dacă acest lucru este relevant sau nu în momentul de faţă, aceasta reprezintă o cu totul altă chestiune”.

Un participant maghiar a subliniat faptul că nu este nevoie să existe o teamă faţă de implicarea Statelor Unite, a Uniunii Europene sau a Consiliului Europei şi nici nu trebuie să fie respins faptul că aceste organizaţii „încă mai au ceva de spus în privinţa problemei minorităţilor”. Tocmai monitorizarea efectuată de aceste organizaţii este cea care a risipit percepţiile greşite privind un grad mare de discriminare şi, în cele din urmă, „au dovedit că România nu are nevoie de monitorizare”. În acelaşi timp, existenţa unor abordări foarte diferite în cadrul UE garantează că UE nu va impune niciodată vreunui membru al său adoptarea unei abordări specifice. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Statelor Unite, mai ales în privinţa limbilor regionale, aşa cum explica preşedintele Carter, în timpul întâlnirii PER desfăşurate la centrul Carter, în anul 1995. În timp ce soluţiile trebuie căutate şi găsite de către cetăţenii români înşişi, actorii internaţionali deţin deseori experienţe pertinente care pot fi folositoare, iar implicarea lor (chiar dacă doar în calitate de observatori) ajută la validarea procesului, iar aceştia pot ajuta, oferind asigurări că procesul şi circumstanţele vor fi înţelese mai bine pe plan internaţional.

Mai mulţi respondenţi români au subliniat faptul că felul în care are loc implicarea de la nivel internaţional este foarte importantă. Când acest lucru face parte dintr-un proces voluntar de tip integrativ, cum a fost cazul cu NATO şi Uniunea Europeană, o astfel de implicare a fost percepută ca fiind legitimă, iar procesul a fost considerat unul obiectiv şi instituţional, mai degrabă decât unul politic şi partizan. Totuşi, dacă o astfel de implicare are loc ca rezultat al apelurilor făcute la organizaţiile internaţionale peste capul statelor şi al autorităţilor guvernamentale, sau dacă intervenţia este susţinută de actori care anterior au revendicat teritorii şi populaţii româneşti, atunci percepţia este extrem de diferită. Orice tip de acţiune care poate să semene cu arbitrajul internaţional, după experienţa românească din anul 1940 când Hitler şi Mussolini “au arbitrat” pierderea temporară a Transilvaniei, constituie moarte sigură pentru acest gen de implicare.

 

Descentralizare, suveranitate şi redefinirea autonomiei

 Unul din obstacolele cele mai persistente aflat în calea convieţuirii interetnice, apare când temeri sporite privind pierderea de identitate de către grupurile minoritare se ciocnesc de temeri sporite privind pierderea suveranităţii şi integrităţii teritoriale de către majoritate. Termenii în care se poartă dezbaterea contribuie deseori la apariţia tensiunii. De exemplu, dacă autonomia este înţeleasă ca fiind sinonimă cu independenţa, atunci stârneşte deseori frica de separatism. O problemă similară apare atunci când descentralizarea autorităţii politice şi a procesului decizional este asimilată transferului suveranităţii de stat. Aceste obstacole de ordin semantic capătă o importanţă şi mai mare, când o putere externă are pretenţii unilaterale de exercitare a suveranităţii asupra populaţiei minoritare sau asupra teritoriului în interiorul căreia aceasta locuieşte. Aceste lucruri tind să creeze o hipersensibilitate faţă de orice tip de acţiune constituţională, juridică sau politică, ce ar putea legitima secesiunea sau diminua suveranitatea sau gradul de autonomie.

Problema terminologiei a devenit evidentă în momentul discutării mai multor puncte în cadrul mesei rotunde, ori de câte ori a fost introdusă în discuţie tema autonomiei sau cea a autonomiei parţiale. Un participant a propus “ca suveranitatea să fie delegată” către minorităţi, aşa cum autorităţile române au delegate părţi din suveranitate Fondului Monetar Internaţional sau Uniunii Europene, “pe bază de contract”, în cadrul căruia ambele părţi au acceptat o serie întreagă de obligaţii. O altă propunere sugera efectuarea de experimente cu diferite tipuri de autonomie pe perioadă limitată. De exemplu, acordarea temporară de autonomie fiscală, iar dacă nu apare niciun tip de creştere în decurs de trei ani, atunci experimentul se încheie după 5 ani.

Un alt participant a venit cu argumente contrare, afirmând că baza contractuală privind armonizarea politicii cu organizaţiile internaţionale în care România este membru, este radical diferită de aranjamentele care subminează contractul de bază care constituie fundamentul statului şi anume Constituţia. De asemenea, orice experiment privind autonomia implică o problemă care creează confuzie. Deşi legislaţia internaţională recunoaşte faptul că autorităţile statului sunt singurele care au dreptul să ofere (sau nu) autonomie, un corpus semnificativ de opinii juridice exprimate pe plan internaţional, consideră că, odată oferită, autonomia nu poate fi revocată fără ca să atragă după sine consecinţe juridice la nivel internaţional.

 Deseori, autorităţile centrale se opun descentralizării politice, de teamă ca aceasta ar putea permite sau facilita secesionismul. În acelaşi timp, a nu oferi competenţe autorităţilor locale provoacă exact acel gen de resentiment şi rezistenţă faţă de autorităţile centrale, care motivează cereri pentru acordarea unui grad mai mare de autonomie locală şi regională şi contestă într-o manieră mult mai serioasă exercitarea de către stat a controlului suveran.

 O dinamică diferită rezultă atunci când suveranitatea şi puterea politică descentralizată sunt privite separat, prima, ca un control necontestat al statului asupra teritoriului său şi ca o garanţie că puterile de decizie delegate la nivel local nu vor fi folosite în mod abuziv în scopuri secesioniste, iar a doua, ca putere şi resurse necesare care permit autorităţilor locale să-şi administreze comunitatea într-un mod mai eficient. Atunci când problema suveranităţii statului este separată de cea a descentralizării politice şi, la fel de important, când autorităţile centrale sprijină în mod deschis şi îşi asumă un rol activ în aplicarea acelei descentralizări, suveranitatea este mai degrabă consolidată decât diminuată. Angajamentul activ constituie cheia în vederea stabilirii unei mari diversităţi de parteneriate care leagă pe mai departe comunitatea locală de statul sau naţiune respectivă.

 Există un avertisment important. Mai ales în etapele timpurii ale desfăşurării unui asemenea proces, este crucial ca punerea în aplicare să fie monitorizată extrem de atent şi îndeplinită consistent. Eşecuri în aplicarea deciziilor centrale care sprijină descentralizarea vor submina autoritatea autorităţilor naţionale şi a partenerilor locali ai acestora şi va discredita însăşi ideea unei asemenea colaborări.

  

Redefinirea autonomiei: perspective maghiare

 

Moderatorul american a sintetizat dilema care rezultă din punerea unui accent excesiv pe diferite documente ale OSCE, UE şi Consiliul Europei, ca bază legală pentru multe dintre dezideratele trecute în proiectul de autonomie. Vorbind în general, aceste documente rămân “deschise unor interpretări diferite şi contradictorii”, sunt deseori ambigue şi nu creează obligaţii, ci se limitează la a face recomandări. Având în vedere această situaţie, acesta a propus un exerciţiu participanţilor maghiari : “Cum” – a întrebat el, – „i-aţi convinge pe cei angrenaţi in sistemul politic că este drept, profitabil sau eficient să accepte propunerea de autonomie fără să existe o obligaţie internaţională clar stipulată ? Ce i-ar face pe partenerii dumneavoastră români să se simtă în siguranţă, fie cu întregul proiect sau cu părţi semnificative din el?”

Continuând pe această temă, moderatorul a subliniat impresia împărtăşită şi de ceilalţi participanţi americani, că acele concepte şi terminologia cu un conţinut emoţional, pot să constituie un obstacol în calea discutării şi rezolvării problemelor concrete. De exemplu, “interesele comunităţii maghiare sunt subsumate sub umbrela cuvântului autonomie”, în timp ce românii au tendinţa să pună semnul de egalitate între autonomie şi separatism şi pierderea suveranităţii de stat. „Mă întreb dacă şi în ce măsură, folosirea cuvântului autonomie a devenit în sine un obstacol. Ce s-ar întâmpla dacă aţi reformula proiectul în termenii unei probleme care priveşte egalitatea de drepturi, deoarece multe din chestiunile pe care le ridicaţi se circumscriu acestui domeniu. Aţi putea eventual să ajungeţi acolo unde doriţi renunţând la cuvântul autonomie? Este oare posibil ca, fără a sacrifica niciuna din nevoile comunităţii, această terminologie să fie reformulată, ca şi chestiune de ordin tactic?”

Mai mulţi participanţi au explicat că, în timp ce conceptul de autonomie şi proiectul în sine nu mai trezesc temeri în Parlamentul României, când acestea sunt introduse în cadrul discuţiilor libere, nu inspiră entuziasm și nici nu provoacă un angajament din partea parlamentarilor. Deşi proiectul de autonomie din 2014 a fost mai prelucrat decât propunerile anterioare, circumstanţele au fost percepute ca fiind departe de situaţia în care un proiect global ar putea fi luat în considerare în mod serios, înainte ca fiecare din elementele sale componente să fie discutat, înţeles şi să se decidă cu privire la acestea în mod separat.

Participanţii maghiari nu au fost ostili unei abordări de tip alternativ. După cum a explicat unul dintre ei, proiectul de autonomie conţinea două elemente principale: descentralizarea politico-economică şi protecţia minorităţilor. Astfel, este posibil ca problemele principale să fie abordate folosind un alt tip de terminologie.

Un alt participant a reamintit celor aflaţi în jurul mesei cum şi de ce s-a ajuns ca acest proiect de autonomie să fie propus. În timp ce PER a facilitat desfăşurarea de discuţii, prezentarea de argumente şi oferte şi contraoferte, ceea ce a dus la un dialog cu autorităţile, care a determinat realizarea de progrese importante în relaţiile interetnice într-o perioadă de existenţă a unor tensiuni considerabile din anii 90 – în special, în ceea ce priveşte războaiele din Iugoslavia şi ciocnirile interetnice de la Târgu Mureş, din martie 1990 – acel dialog aproape a dispărut de tot în ultimul deceniu. Problema constă în aceea “cum să fie determinate autorităţile române să asculte?”

Subliniind faptul că nu s-a făcut vreo analogie între tensiunile care au avut loc atunci şi violenţa de astăzi, participantul a explicat că, cu toate acestea, au existat exemple de neglijare nu numai a unor deziderate maghiare care fuseseră formulate demult, ci şi în privinţa unei legislaţii care a fost adoptată, dar nu aplicată. De exemplu, problemele privind arborarea steagului secuiesc şi inscripţiile bilingve, sunt percepute ca şi chestiuni care există deja în legislaţia prezentă, dar sunt ignorate de autorităţile juridice locale. Chestiuni cu o valoare simbolică şi practică majoră pentru comunitate sunt rezolvate în mod inconsistent şi într-o manieră plină de idiosincrazii, astfel încât, înfiinţarea unei facultăţi cu limba de predare maghiară nu ridică probleme, la Cluj, dar, în schimb, creează probleme la Târgu Mureş, deşi la Târgu Mureş există alte facultăţi cu predare în limba maghiară, fără a crea niciun fel de tensiuni şi probleme. Nevoile comunităţii ar putea fi, în mod sigur, abordate pe rând, dar acest lucru reclamă, în primul rând, o reconstrucţie a dialogului.

 

Redefinirea autonomiei: perspectiva Românească

 

 Referindu-se la rezultatele sondajului de opinie care a indicat faptul că 78% din populaţia României este ostilă proiectului de autonomie, Allen Kassof s-a adresat participanţilor români, întrebându-i care ar fi problemele specifice care le-ar ridica acest proiect de autonomie din punctul lor de vedere. “Să presupunem că termenul de autonomie ar purta un alt nume, atunci l-aţi accepta? Dacă nu, de ce ar fi această chestiune inacceptabilă, atât pentru clasa politică, cât şi pentru populaţie?”

După opinia unui participant, principala problemă constă “nu în conţinut, ci în context”. În primul rând, momentul ales pentru lansarea proiectului de autonomie, cu puţin înainte de desfăşurarea unor alegeri la nivel naţional, a fost dezastruos, fără îndoială. S-ar putea ca proiectul, şi este foarte posibil să se întâmple aşa, să devină subiectul unui fotbal politic, diminuând posibilitatea ca acesta să fie discutat în mod serios. În al doilea rând, proiectul a fost introdus în spaţiul public în mijlocul unui curent european larg, care tinde spre naţionalism şi extremism, şi nu a fost atât de uşor pentru români să facă diferenţa între revendicări rezonabile din punct de vedere etnic, ale părţii maghiare, şi retorica agresivă a guvernului ungar, mai ales când aceasta din urmă a fost difuzată în toată presa internaţională. Lansarea proiectului într-un asemenea moment a stârnit temerea că ar putea foarte bine să provoace drept răspuns apariţia unui discurs naţionalist.

Nota raportorului: În ciuda existenţei unor asemenea temeri, de-a lungul anului 2014 şi în momentul scrierii acestui raport (martie 2015), România a rămas o excepţie, în condiţiile revirimentului general al naţionalism-extremismului în Europa. Electoratul român a exclus partidele extremiste din Parlament, începând cu anul 2008, şi din Parlamentul European, începând cu anul 2011. Temerile cu privire la faptul că partidele extremiste şi programul acestora fuseseră absorbite de către partidele majoritare şi că acestea, împreună cu electoratul general, ar fi trecut în extrema dreaptă (sau stângă), s-au dovedit a fi nefondate. În luna noiembrie 2014, România a ales pentru prima oară în istoria sa un non-etnic român în funcţia de preşedinte.

Mai muţi participanţi maghiari au recunoscut că momentul prezentării proiectului nu a fost unul ideal şi că o discuţie serioasă pe tema elementelor conţinute de propunerea lor ar putea să aibă loc, fără îndoială, doar la câteva luni după alegeri. Totuşi, aceştia au subliniat faptul că au existat atât motive interne cât şi externe care i-au obligat să acţioneze astfel. Un reprezentant a afirmat, având un oarecare sentiment de frustrare, că au trecut zece ani de când procesul de consultări şi protocoale nu a mai funcţionat, înainte de momentul în care conducerea maghiară a întreprins demersul următor şi a introdus proiectul în dezbatere. „Între timp s-au format partide noi şi au început să exercite presiuni exact asupra acelor chestiuni care au rămas nepuse în aplicare. Neavând alte responsabilităţi, aceştia s-au radicalizat. Şi au avut o oarecare dreptate de partea lor, pentru că noi nu am reuşit să punem în aplicare aceste lucruri”.

Un alt reprezentant i-a îndemnat pe toţi cei prezenţi să aibă în vedere faptul că unul din partidele mai radicale a acumulat mai multe voturi decât UDMR în oraşul Sfântul Gheorghe. „Dacă nu reuşim, atunci în următorii cinci ani vor fi alţi politicieni care se vor afla aici, care vor fi mult mai radicali”.

O a doua problemă identificată de participanţii români (şi, de asemenea, recunoscută de către reprezentanţii etnicilor maghiari) a fost “super-etnicizarea” problemelor cu un grad de aplicabilitate mult mai mare. De exemplu, elemente semnificative ale autonomiei pe criterii etnice ar putea fi abordată în cadrul unui proces autentic de descentralizare politică. Politicienii de etnie maghiară care fac politică la nivel naţional ar putea să se gândească la adoptarea unei anumite modalităţi de abordare a problemelor la nivelul politicii naţionale, reformulându-şi propunerile ca nişte măsuri menite să îmbunătăţească situaţia în întreaga ţară şi nu doar pe cea a comunităţii. Interlocutorul a subliniat faptul că afirmaţiile sale nu trebuie considerate ca o critică a misiunii pe care o au reprezentanţii etnicilor maghiari, nici un  atac la loialitatea faţă de alegătorii lor, ci trebuie privită mai degrabă ca o propunere în vederea  îmbunătăţirii gradului de acceptabilitate a propunerilor făcute şi în vederea obţinerii de sprijin, dincolo de spaţiul unde trăieşte această etnie.

Super-etnicizarea a fost deosebit de problematică, din cauza impactului pe care l-au avut politicile promovate de premierul Orban în Ungaria şi faţă de statele învecinate, asupra percepţiei majorităţii cu privire la urmărirea de către comunitatea etnicilor maghiari a satisfacerii nevoilor sale.  Aşa cum un participant român a explicat, „noi nu am anticipat că atât de devreme după cel de al doilea Război Mondial, ar fi posibil ca graniţele să fie reconfigurate în Europa, folosind forţa. Legătura din ce în ce mai evidentă dintre Moscova şi Budapesta în domeniul energiei şi finanţelor, precum şi în politica internă şi politica externă, creează nervozitate. Atunci când Orban preia aceiaşi abordare ca cea existentă la Moscova în privinţa co-etnicilor din ‘vecinătatea apropiată’, românii se îngrijorează”.

Argumentând în favoarea nevoii unui grad mult mai mare de pragmatism, un participant a recomandat cu fermitate ca studiile de impact privind consecinţele economice, politice şi sociale, iar argumentele de bază să fie incluse în propunerile privind autonomia. Respondentul, un parlamentar, s-a plâns că “s-a săturat de proiecte de lege introduse în Parlament fără să fie însoţite de o argumentaţie de bază”, ceea ce duce în mod absolut sigur la apariţia de „surprize nedorite”. Prezentarea argumentelor, în prealabil, oferă posibilitatea ca problemele să fie abordate în mod logic şi să se prevină apariţia unor dezbateri partizane inutile, făcând astfel să fie mai uşor ca ceilalţi să sprijine legislaţia propusă.

Moderatorul american a subliniat că, în timp ce declaraţiile de impact şi concentrarea asupra nevoilor unei regiuni, mai degrabă decât asupra celor ale etnicităţii, este un lucru bun, acestea nu includ în mod obligatoriu “problema importantă a auto-identificării naţionale şi prezervării culturale” pentru etnicii maghiari. Acest lucru, a subliniat acesta, a constituit “o cerere foarte serioasă şi o nevoie resimţită, ca atare”, care s-ar putea să nu fie acoperită de analiza de impact, dacă problema identităţii naţionale nu este inclusă în mod special aici.

 

Restabilirea consensului

  Mai mulţi participanţi au identificat comunicarea ca fiind o barieră constantă în calea înţelegerii. Principala problemă, care este legată de izolarea zonei de principalele rute de transport, a constituit-o accesul cetăţenilor vorbitori de limba maghiară din Ţinutul Secuiesc, la ştirile transmise în limba română. Astfel, s-a propus înfiinţarea unui site de ştiri bilingv, atât pentru a aborda problema acestui gen de lipsă, cât şi ca o declaraţie de presă.

S-a recunoscut de către toată lumea, că majoritatea participanţilor la masa rotundă erau parlamentari, inclusiv lideri de grupuri parlamentare, iar funcţia pe care o îndeplinesc îi face să fie mai predispuşi la dialog şi discuţii. Totuşi, situaţia a devenit mai complicată la nivelul partidelor. Acolo, tendinţa de a căuta şi exploata vulnerabilităţile competitorilor politici ar putea să conducă încă la apariţia discursului naţionalist, mai ales în decursul campaniilor electorale. După cum afirma un participant român, în ciuda faptului că toate partidele au cooperat cu UDMR la guvernare, iar UDMR a făcut parte deseori din guvern, partidele din opoziţie au exploatat acea coabitare politică, din perspectivă naţionalistă, acuzând partidele care se aflau la guvernare la acel moment, că ”oferă totul” maghiarilor. Un alt participant a adăugat că, deşi populaţia nu a avut nimic împotriva coabitării, elitele politice au recurs în mod repetat la cartea naţionalistă/etnică.

Nevoia de a depăşi acest proces de regres disfuncţional, unul care nu a fost caracteristic pentru relaţiile existente în cadrul populaţiei şi nici pentru acţiunile întreprinse în mod efectiv de guvern, a făcut ca mai mulţi dintre participanţi să recomande „stabilirea unui pact între partide, aşa cum am făcut pentru integrarea în UE”. Un participant a menţionat faptul că descentralizarea ar trebui extinsă la nivel naţional pentru toate regiunile şi localităţile cu aspecte speciale pentru minorităţile care formează majorităţi la nivel local, astfel încât acest lucru „să nu devină îngrijorător şi nici subiectul unui fotbal politic”. După cum a observat acest participant: „Este necesară stabilirea unui pact asupra acestei probleme şi asupra modalităţii în care abordăm problema descentralizării şi regionalizării, pentru că acestea nu pot fi făcute de către un singur partid şi suntem cu toţii implicaţi în acest proces”.

Un alt participant a propus folosirea avantajelor comparative de care dispune România. Reîntorcându-se la datele sondajului de opinie prezentate la începutul mesei rotunde, el a subliniat faptul că informaţia privind distanţa socială a fost încurajatoare. Aproximativ 3/4 din populaţia de etnie română avea o părere foarte bună despre maghiari; 85% din aceştia îi apreciază în calitate ca şi colegi de serviciu, 80% ca prieteni, 78% ca vecini, 71% ca membri de familie şi 46% ca reprezentanţi politici[11].

Un număr de participanţi s-au referit în mod special la exemplul Snagov, exprimându-și sprijinul faţă de ideea existenţei unui pact între toate partidele, în vederea neutralizării tendinţelor de exploatare a naţionalismului şi a factorului etnic, în vederea obţinerii de avantaje politice. Făcând o demonstraţie a unei înţelegeri politice fără precedent în Europa Centrală sau de Est, România a surprins SUA şi NATO, în anul 1993, când a lansat prima „Declaraţie de la Snagov” în cadrul căreia fiecare partid politic, de la extrema stângă până la extrema dreaptă, a declarat că obiectivul ca România să devină membru NATO constituie prioritatea sa numărul unu, la nivel naţional. O a doua Declaraţie de la Snagov, exprimând sprijinul total pentru integrarea României în UE, a fost semnată de toate partidele politice şi depusă, împreună cu cererea României de aderare la UE, în anul 1995.

Declaraţiile de la Snagov au creat un precedent în sensul ajungerii la un acord între toate partidele, pe probleme de interes naţional. O consecinţă a acestei moşteniri, a fost ajungerea, în anul 2000, la un acord, în mare parte de succes, facilitat de PER, în cadrul căruia toate partidele politice au căzut de acord să nu exploateze etnicitatea sub forma unor sloganuri electorale în timpul anului electoral respectiv[12]. În ciuda succesului pe care l-a avut acest acord, el a rămas, cu toate acestea, mai degrabă un „gentlemen’s agreement” decât expresia unui angajament la nivel naţional.

 

Redemararea procesului

  Moderatorul american a început făcând îndemnul ca problemele vechi să fie rezolvate în primul rând pentru ca cele noi să poată fi mai bine abordate. Evocând faptul că, la prima masă rotundă, reprezentanţii UDMR au descris modalitatea în care baza instituţională pentru buna colaborare începută în anul 1993 s-a prăbuşit în anul 2004 şi că mijloace mai puţin formale de promovare a intereselor şi priorităţilor comunităţii au fost încetinite şi apoi oprite în anul 2007, moderatorul a concluzionat că este evident faptul că „anumite aspecte au rămas nefinalizate”. În scopul de a pregăti acţiunea pentru nivelul următor al relaţiilor interetnice, a fost necesar să se identifice în mod reciproc „lucrurile asupra cărora s-a căzut de acord şi care nu au fost îndeplinite” şi cele mai bune mijloace pentru a îndeplini „promisiunile deja făcute şi angajamentele deja luate”.

Într-adevăr, atât de către participanţii maghiari, cât şi de către cei români, a fost exprimată nevoia de a identifica o listă specifică de probleme pentru acţiune, după alegeri.

În acelaşi spirit, mai mulţi participanţi au susţinut ideea redemarării procesului PER, văzut ca o modalitate eficientă şi orientată spre viitor de a aborda aceste probleme. Un participant maghiar a arătat cum deciziile asupra cărora s-a căzut de acord în cadrul acestui proces s-au bucurat de un nivel de aprobare de 99%. În timpul desfăşurării acestui proces, majoritatea românească nu a obligat cu nimic comunitatea maghiară să facă ceva împotriva voinţei sale. Liderii locali se consultau săptămânal cu reprezentanţii lor din Parlament, iar sistemul de memorandumuri şi protocoale a rămas în vigoare în intervalul 1993-2003, rezolvând multe lucruri, pas cu pas, în acea perioadă.

Cea mai mare problemă a fost cea care a rezultat după pauza de 10 ani în care procesul nu a mai funcţionat şi acest fapt a determinat ca toată lumea implicată în acest proces să pară vinovată – autorităţile centrale româneşti apar ca fiind vinovate, deoarece nu au pus în aplicare acordurile şi legislaţia la nivel local, iar reprezentanţii UDMR apar vinovaţi, deoarece nu au reuşit să promoveze interesele şi să satisfacă nevoile membrilor circumscripţiilor lor electorale, creând premizele pentru radicalizarea discutată anterior. Extrem de deranjantă din acest punct de vedere a fost problema steagurilor locale, cu privire la care există deja un proiect de lege care a fost redactat împreună cu liderul de grup parlamentar al partidului de guvernământ, la începutul anului 2014, dar care se află încă în Parlament.

Un veteran român al procesului PER a descris cum, în perioada 2000-2004, autorităţile române se întâlneau cu liderii comunităţii maghiare, în toate cele 16 judeţe în care locuiau aceştia. Însă, după anul 2004, aceste vizite regulate au luat sfârşit. De asemenea, înainte de anul 2004, a fost desemnat un grup care se întâlnea în fiecare luni în biroul vicepreşedintelui Senatului, pentru a discuta probleme ale minorităţii maghiare. Acelaşi participant a avut drept responsabilitate monitorizarea aplicării la nivel guvernamental a deciziilor luate în Parlament cu privire la aceste probleme. În momentul de faţă, nu mai există un grup desemnat în acest sens şi nu mai există nici o persoană responsabilă cu monitorizarea follow-up-ului. Rezultatul nu a fost deloc surprinzător. ”Chiar dacă se iau decizii şi se ajunge la anumite acorduri, nu se întâmplă nimic”.

Pentru ca procesul să devină predictibil şi consistent, este necesar să aibă loc întâlniri frecvente. Mai mult, ar trebui creat un grup de lucru comun care să fie capabil să urmărească şi să monitorizeze aplicarea deciziilor. Iar primul pas ce ar trebui întreprins în acest sens ar trebui să fie alcătuirea unei liste stabilite de comun acord care să conţină lucrurile care se pot face. Reamintind faptul că problema interetnică este mai degrabă una de management decât de elaborare a unor soluţii cu caracter definitiv, participantul român a propus ca cele două părţi să discute cu privire la încheierea unui pact de tip Snagov şi despre reinstituirea sistemului protocoalelor şi a unei serii de  probleme specifice care stârnesc îngrijorare în mod nemijlocit, care s-ar putea rezolva mai repede, în perioada post electorală.

Un participant veteran din partea maghiară la procesul PER a ţinut să afirme cât de mult au evoluat ambele părţi în privinţa capacităţii lor de a discuta probleme câteodată spinoase, de substanţă, în termeni foarte rezonabili. El şi-a exprimat convingerea că discuţiile vor fi continuate, mai în detaliu, după alegeri. Deşi problema radicalismului şi extremismului poate să reclame existenţa unei permanente stări de vigilenţă, participanţii pot să fie extrem de recunoscători, deoarece politicienii de etnie română şi maghiară au dovedit „înţelepciune în a coopera atât la nivelul parlamentului cât şi în guvern”. El a militat, în primul rând, în favoarea solidarităţii în privinţa interesului naţional deoarece „nu există mare diferenţă între interesul naţional al românilor şi interesul naţional al etnicilor maghiari din România”. În al doilea rând, autorităţile române şi colegii lor de etnie maghiară ar trebui să se implice în mod activ în problemele regionalismului şi în cele ale folosirii limbii materne, pentru ca să prezinte propriile idei rezultate din propria reflecţie, iar nu să răspundă pur şi simplu la idei elaborate altundeva de către alţii, sau să acţioneze după modelul care adoptă o tehnică a evitării. Mai mult ca orice, el i-a sfătuit pe reprezentanţii aflaţi în jurul mesei rotunde să profite din plin de existenţa unei legislaturi stabile în timpul anului 2015.

Allen Kassof a tras concluziile acestei întâlniri făcând câteva observaţii generale de ţinut minte pe măsură ce procesul se află în proces de derulare. „După cum au observat şi alţii în decursul zilei de astăzi, nu există o soluţie definitivă la problema relaţiilor interetnice. Acestea nu reprezintă o problemă ce urmează a fi rezolvată, ci constituie un proces dinamic pentru care trebuie căutate mijloace noi şi mai eficiente de gestionare. Marele avantaj comparativ al României constă în faptul că ambele părţi sunt dispuse să vorbească una cu cealaltă şi că au acumulat o experienţă îndelungată în acest sens. În timp ce acest lucru e considerat aici a fi de la sine înţeles, absenţa lui în altă parte în regiune (sau dincolo de ea) a dus în mod repetat la violenţă. Dumneavoastră dispuneţi de un avantaj în plus, deoarece cunoaşteţi faptul că problemele specifice acumulate în relaţiile interetnice maghiaro-române vor fi rezolvate, deoarece le-aţi mai rezolvat în trecut, de mai multe ori dovedindu-vă capacitatea de a le rezolva, indiferent de cât de complicate păreau a fi fost vreodată”.

“Trebuie acordată atenţie, de asemenea, nevoii de exprimare a identităţii. Faptul că aveţi Ungaria drept ţară vecină a constituit întotdeauna un factor care complică situaţia, dar acest aspect constituie acum, în mod special, un element deranjant, din cauza formei mai virulente de naţionalism practicat şi datorită impactului acestuia asupra relaţiilor bilaterale. Într-o anumită măsură, etnicii maghiari de aici poartă povara de a trebui să facă faţă unor presiuni venite de la Budapesta şi unor aşteptări sporite, astfel încât să-şi îndeplinească responsabilităţile de cetăţeni români, fapt care rezultă din situaţia prezentată mai sus. Este sarcina cetăţenilor locali să vină cu propriul lor mod de abordare şi cu propriile lor soluţii. Budapesta poate să-şi anunţe interesul, dar rămâne doar problema voastră şi nu a celor de la Budapesta, pentru că voi tot locuiţi aici, iar ei nu. În timp ce etnicii maghiari trebuie să fie conştienţi de emanaţiile radioactive create de Budapesta în acest moment, românii trebuie să ofere suficient „spaţiu” partenerilor maghiari, astfel încât aceştia să poată face faţă în mod eficient acestor presiuni. Vă rog să ţineţi permanent cont de faptul că există, de asemenea, actori mai radicali şi mai puţin raţionali care sunt mai mult decât doritori să intervină la prima oportunitate care li s-ar oferi”.

„Dacă ar fi ca experienţa trecutului să servească drept ghid, atunci vă puteţi aştepta să ajungeţi la o concluzie imperfectă, dar cu care se poate lucra, aşa cum aţi mai făcut şi înainte şi cum faceţi acum, prin intermediul discuţiilor şi dialogului. Vă vom ajuta.”

Participanţii români şi maghiari şi-au exprimat mulţumirea faţă de redemararea dialogului după ce acesta a lipsit o perioadă atât de lungă de timp. A existat un acord unanim cu privire necesitatea ţinerii unei noi întâlniri, cât mai curând posibil, în perioada de după alegeri.

 

[1] Moscova pretinde autoritate asupra etnicilor ruşi din Georgia, Moldova, Ucraina şi Țările baltice şi sprijină în mod direct anumite regiuni separatiste din Moldova şi Georgia “care nu se află sub controlul guvernelor centrale, unde autoritățile locale de facto se bucură de protecţia şi influenţa rusă.” Vezi, ca ex. Jeffrey Mankoff, “Russia’s Latest Land Grab,” (Ultima înhățare de pământ a Rusiei), Foreign  Affairs, volumul 93, nr.3 [mai/iunie 2014]

[2] Charles Gati, “The Mask Comes Off” (Masca se desprinde), The American Interest, 7 august 2014. De asemenea, Orban a respins multiculturalismul liberal, declarând că:”trebuie să scăpăm de iluzia existenţei unei societăţi multiculturale, înainte să transformăm Ungaria într-un lagăr de refugiați”. Vezi e.g. “PM lets go, bounds free” (Primul ministru lasă lucrurile libere), Budapest Times, 6 martie 2015.

[3] Vezi de exemplu, “Ukraine rejects autonomy calls for ethnic Hungarians made by Orban,” (Ucraina respinge pretenţiile de autonomie pentru etnicii maghiari exprimate de Orban), Reuters 3 iunie 2014, Casey Michel, “Hungary’s Viktor Orban Walks in Putin’s Footsteps,” (Ungaria lui Viktor Orban merge pe urmele lui Putin), The Moscow Times, 5 august 2014; Geza Jeszenszky, “Hungary, NATO And The War In Ukraine,” (Ungaria, NATO şi războiul din Ucraina), Hungarian Review 4, numărul 5, din 18 septembrie 2014.

[4] Vezi de ex. Susanne Gratiu şi Kai Olaf Lang, “Das katalanische Labyrinth. Unabhängigkeit oder Verfassungsreform? (Labirintul catalan. Independenţă sau reformă constituţională?”) SWP-Aktuell (Deutsches Institut für Internationale Politik und Sicherheit, Berlin) (Institutul German pentru politică, Berlin). Numărul 5, ianuarie 2015

[5] Pentru mai multe informaţii privind activităţile PER în România, vezi Larry L. Watts, “Dialogul interetnic în Noua Românie: Raportul privind masa rotundă “ – august 2014, privind prima masă rotundă… PER a funcţionat simultan în fosta Iugoslavie, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia şi statele succesoare ale acesteia, Polonia şi Federaţia Rusă.

[6] „Raport de cercetare: sondaj la nivel naţional”, Avangarde – Grupul de Studii Socio-Comportamentale, Bucureşti 20-28 septembrie 2014.

[7] Regiunea secuiască cuprinde județele majoritar maghiare, Covasna şi Harghita, şi o parte din județul majoritar românesc, Mureş, unde ungurii formează o majoritate locală.

[8] Cele patru probleme provin dintr-o listă originală de zece, care a fost prezentată în cadrul primei mese rotunde. Deşi s-a subliniat că este una dintre priorităţi, în cadrul ambelor mese rotunde, problema proporţionalităţii, în special, a modului în care trebuie procedat ca aceasta să fie rezolvată, nu a fost discutată încă în detaliu.

[9] Arborarea ilegală a steagurilor pe clădiri guvernamentale a devenit o problemă în Covasna şi în anul 2007. Vezi, ca ex. “Consiliul Judeţean Covasna a cerut să fie date jos 25 de steaguri de pe propria sa clădire”, 10 octombrie 2007. http://www.amosnews.ro/arhiva/cj-covasna-nevoit-indeparteze-25-drapele-cladirea-proprie-10-10-2007.

[10] De exemplu, Comisia Europeană a fost de părere că “asimilarea lingvistică şi etnică” este “mai puţin severă decât în alte ţări membre ale EU din Europa Centrală şi de Est”, în timp ce prestigiul, gradul de folosire şi transmitere a limbii maghiare în România a fost considerat a fi “destul de ridicat”. Comisia Europeană, Presence of Regional and Minority Language Groups in The European Union’s New Member States – Extension to Bulgaria and Romania, Final Report (Prezenţa Grupului de Limbi Regionale şi Minoritare în Noile State Membre ale Uniunii Europene – Extindere în cazul Bulgariei şi României, Raport final), Bruxelles, 17 iunie 2009 pp 6, 23 http://ec.europa.eu/languages/policy/linguistic-diversity/regional-minority-languages_en.htm.

 [11] “Evoluţii geopolitice şi minorităţi etnice din 2014: 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial” [Geopolitical Evolution and Ethnic Minorities in 2014: 100 Years after the Outbreak of the First World War], Poiana Brasov, Romania, 4 octombrie, 2014.

[12] Vezi “The Year 2000 Elections in Romania: Interethnic Regulations and European Integration,” (Alegerile din anul 2000 în România: reglementări interetnice şi integrarea europeană) http://www.per-usa.org/1997-2007/romania.htm

 

martie 2015

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi făcută publică. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dvs. pentru această folosință. Pentru mai multe detalii privind gestionarea preferințelor privind cookie-uri vedeți
politica de utillizare cookie-uri.
Setări cookie
Accept toate cookie-urile
Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dvs. pentru această folosință. Pentru mai multe detalii privind gestionarea preferințelor privind cookie-uri vedeți
politica de utillizare cookie-uri.
Setări cookie
Accept All Cookies