Masă Rotundă – Iunie 2014

Dialogul interetnic în noua Românie

Raport la masa rotundă

Larry L. Watts

Introducere

Masa rotundă intitulată Dialogul interetnic în noua Românie: “Românii şi minoritatea maghiară la douăzeci şi cinci ani de la Revoluţia din 1989”, a avut loc între 19-20 iunie 2014, la Poiana Braşov, sub auspiciile organizaţiei non-guvernamentale Prietenii Proiectului pentru Relaţiile Etnice (FPER). Subiectele în discuţie au fost: menţinerea eficienţei modelului românesc de relaţii interetnice în mijlocul a ceea ce mulţi au perceput ca tensiuni în dialogul din ultimul deceniu, creşterea evidentă a extremismului în Europa şi potenţialul mereu prezent de radicalizare în lipsa discuţiilor şi a cooperării eficiente.

Deşi discuţia principală s-a axat pe stadiul actual al dialogului şi problemele specifice care produc fricţiuni, o serie de aspecte legate de ideile exprimate în cadrul dezbaterii sunt, de asemenea, prezentate aici ca sugestii pentru o abordare constructivă a tematicii interetnice. Aceste probleme se referă la natura “modelului românesc”, procesul PER care a contribuit la generarea acesteia, diferenţele dintre abordările dialogului interetnic de la începutul anilor 1990 până azi şi dinamica de bază care, uneori, complică procesul.

Rezumatul şi analiza următoare au fost elaborate de către raportorul Larry Watts şi nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a partidelor româneşti, a celor etnice maghiare, sau a altor persoane care au participat la masa rotundă. Participanţii nu au avut posibilitatea de a analiza acest text, pentru care organizaţia Prietenii Proiectului pentru Relaţii Etnice este singura responsabilă.

Procesul PER

Proiectul pentru Relaţii Etnice, care şi-a închis porţile în 2012, a fost o organizaţie internaţională, independentă, non-guvernamentală, cu sediul în America, înfiinţată în primul rând pentru a preveni conflictele etnice violente şi pentru a promova armonia etnică în Europa Centrală şi de Est, Balcani şi în fosta Uniune Sovietică. PER a urmărit aceste obiective prin oferirea de oportunităţi pentru discuţii directe, în medii neutre şi nepolitizate, între liderii minorităţii etnice şi cei ai majorităţii etnice.

În cazul în care a fost posibil, PER a acordat asistenţă părţilor, pentru a-şi identifica interesele comune şi pentru a-şi elabora argumentele, solicitările şi cererile cât mai explicit şi pentru a răspunde preocupărilor partenerilor lor de discuţii. PER a oferit oportunităţi pentru dialogul faţă în faţă, fără a decide ce urma să fie discutat. Şi nu a jucat niciun rol în rezolvarea problemelor specifice, în afară de furnizarea de circumstanţe imparţiale de discuţie. Problemele alese pentru dezbatere, precum şi adoptarea mijloacelor de rezolvare a acestora au fost doar responsabilitatea şi meritul partidelor locale participante la discuţie.

Activitatea timpurie a PER şi realizările sale cele mai semnificative au fost în România. Începând din 1991, PER a iniţiat discuţii între liderii politici români şi liderii comunităţii maghiare din România. Discuţiile PER au făcut parte dintr-un proces informal continuu, care s-a întins pe parcursul multor ani, care a inclus întâlniri ocazionale ale participanţilor, precum şi discuţii frecvente şi intensive faţă în faţă, în scris, telefonic, prin fax, şi mai târziu, contacte electronice între PER şi participanţii individuali, colegi şi partidele lor politice. Eforturile PER au fost persistente şi pe termen lung, acoperind durata a cinci preşedinţii ale României, numeroase guverne şi două conduceri ale coaliţiei maghiare (Uniunea Democrată Maghiară din România: UDMR).

Ceea ce a devenit cunoscut sub numele de “Dialogul PER” a ajutat la construirea cadrului de acomodare şi cooperare între majoritate şi minoritate în România contemporană. Mai exact, multe dintre înţelegerile încheiate de către partenerii de discuţie, care stau la baza politicilor şi practicilor actuale ale României, au fost iniţiate în cadrul discuţiilor şi întâlnirilor neoficiale organizate de PER, mai ales în perioada 1992-1995.

Procesul PER a legitimat şi a ajutat la crearea unui model de aducere a coaliţiei politice etnice maghiare în diferite coaliţii de guvernare, generând un partener în constelaţiile politice româneşti succesive, chiar şi în opoziţie, şi creând o atmosferă de înţelegere interetnică la nivel politic, nemaiîntâlnită într-o altă ţară postcomunistă.

Acordul istoric din România cu minoritatea maghiară rămâne exemplul cel mai de succes de cooperare interetnică paşnică într-o regiune a Europei care, după căderea comunismului, a fost de prea multe ori afectată de concurenţă etnică violentă şi război. În timp ce recunoaşterea deschisă a valorii procesului a fost oarecum firavă în anii 1990, atunci când au avut loc primele şi cele mai dificile reuniuni, în prezent există o recunoaştere aproape universală a valorii procesului PER şi a dialogului care a rezultat din acesta, atât în România cât şi în regiune. Aşa cum a remarcat un participant maghiar, “Discuţiile PER au fost o metodă instrumentală prin care am obţinut cele mai bune rezultate – nu numai în ceea ce priveşte relaţiile etnice din România, dar şi între statele român şi ungar”.

Atunci & acum

Primii ani de eforturi ale PER au fost cei mai incendiari. În perioada 1990-1993, România se învecina în nord-est şi sud-vest de state care ajunseseră în război civil (Republica Socialistă Federativă Iugoslavia şi Republica Moldova). În aceeaşi perioadă, comunitatea internaţională a crezut că frontierele României sunt “în joc”, pasibile de fi schimbate, şi că a existat o mare probabilitate ca ţara să aibă parte de un conflict etnic violent şi chiar de un război civil, foarte asemănător cu cel din Iugoslavia[1].

Dizolvarea instituţiilor în timpul revoluţiei, în special a celor ale administraţiei juridice şi de aplicare a legii, a lăsat noile autorităţi vulnerabile, trecând de la o criză politică la alta, fără a fi capabile de a le anticipa, de a le preveni sau de a le gestiona. În disperarea lor de a restabili controlul de la centru, în acest mediu nesigur şi extrem de instabil, liderii români au fost extrem de susceptibili, chiar ostili, faţă de orice măsură care ar fi putut diminua autoritatea şi suveranitatea statului.

Disperări similare au fost evidente în rândul elitelor de etnie maghiară care activau sub percepţii de abuz extraordinar asupra minorităţii, chiar „cu aspect de genocid”. Aceştia aveau convingerea, la fel şi comunitatea internaţională în general că, în primul rând, din cauza unui proces defectuos de calcul, populaţia de etnie maghiară “reală” era de două sau de trei ori mai mare decât cea pretinsă în recensămintele româneşti, de ordinul a 2,5-3,5 milioane, în loc de 1,7 milioane[2]. Acest lucru a creat o impresie eronată, larg răspândită, cum că Bucureştiul ar fi negat etnia a jumătate din comunitatea maghiară din ţară şi că ar fi discriminat-o grav în ceea ce priveşte oportunităţile culturale şi de educaţie în limba maternă.

Insistenţa părţii române cu privire la cifrele oficiale ale recensământului a fost privită ca un refuz intenţionat de a corecta practicile discriminatorii, precum şi ca o dovadă că Bucureştiul a practicat o politică de asimilare forţată a minorităţilor sale. Liderii de etnie maghiară (şi majoritatea observatorilor occidentali) au fost astfel predispuşi să privească cu suspiciune şi ostilitate autorităţile române şi politicile etnice.

Situaţia a fost complicată şi mai mult de suportul vocal al Budapestei pentru “autonomie teritorială” şi “independenţă”, de care românii se temeau că le-ar diminua suveranitatea teritorială[3].

Având în vedere percepţiile reciproce ale unor mize atât de mari, în ceea ce a fost proiectat că un joc cu sumă nulă – plasând dezintegrarea statului împotriva distrugerii identităţii etnice – nu este de mirare că temerile şi pasiunile au crescut atât de mult, iar încrederea reciprocă a fost atât de scăzută, în prima jumătate a anilor 1990. Calitatea aparentă a problemelor de „pe viaţă sau pe moarte”, le-a transformat în ţinte uşoare pentru manipulare, cu un potenţial semnificativ de violenţă.

Ca rezultat al acestor circumstanţe, personalul PER a fost angajat în mod aproape constant în managementul crizelor, pentru a se asigura că punţile de comunicare dintre cele două părţi rămân deschise, din 1991 până în februarie 1993, când reuniunea de la Gerzensee a produs primele dintr-o serie de acorduri de referinţă, care au stat la baza modelului românesc de relaţii interetnice.

Deloc surprinzător, din cauza absenţei dialogului anterior reuniunilor PER, ambele părţi au fost predispuse să privească discuţia iniţială ca pe o unică şi rapidă ocazie de a aplica principiul “acum ori niciodată”. În lipsa oricărei experienţe recente privind consultările regulate cu celălalt grup etnic, niciuna dintre părţi nu avea prea multă încredere în faptul că se crea un proces pe termen lung şi că efortul nu va eşua imediat. De aceea, ambele părţi au venit la prima reuniune cu cererile lor maximale; liderii etnicilor maghiari au propus o soluţie “globală” la problemele nesoluţionate, prin importarea unui model de autonomie dintr-o altă ţară europeană, de pildă modelele elveţian, finlandez sau austriac[4].

Masa rotundă cu tema Dialogul interetnic în noua Românie, organizată în iunie 2014, la Poiana Braşov, şi sponsorizată de Prietenii PER, a fost convocată la 23 de ani după primul simpozion al PER despre relaţiile interetnice în România şi a avut loc în condiţii naţionale şi internaţionale extrem de diferite. România este acum membră atât a NATO, cât şi a Uniunii Europene, are deja o democraţie stabilă care durează de două decenii, iar contactele şi discuţiile interetnice au îmbunătăţit semnificativ cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă.

Problema nu a mai fost privită ca o chestiune, fie de supravieţuire, fie de distrugere iminentă, şi s-a manifestat mult mai puţină suspiciune şi nesiguranţă. Totuşi, liderii etnicilor maghiari au exprimat o insatisfacţie crescută faţă de promisiunile care nu s-au concretizat, faţă de progresele anticipate dar nerealizate şi faţă de lipsa de atenţie asupra problematicii de interes major a comunităţii lor.

Ca aspecte pozitive, acum există un palmares clar al dialogului de succes şi avantajul de a şti că liderii români şi ai etnicilor maghiari ar putea ajunge la o înţelegere, întrucât au mai făcut deja acest lucru în circumstanţe infinit mai dificile. Mai mult decât atât, aceşti şi-au dovedit loruşi că radicalizarea poate fi temperată prin cunoaştere şi informaţii, exemplul edificator fiind faptul că “radicalii” de ieri sunt astăzi susţinători fermi ai procesului.

Un participant maghiar a relatat cât de repede elita etnicilor maghiari, în integralitatea ei, s-a implicat în procesul politic, el însuşi activând în Consiliul Minorităţilor Naţionale, un organism guvernamental (şi alt produs al procesului PER).

Diferenţa majoră între începutul anilor ’90 – momentul de lansare a procesului – şi situaţia de astăzi, constă în faptul că atunci nu exista comunicare între elitele politice ale celor două etnii iar acum aceasta există. Atât discuţiile şi schimburile formale, cât şi cele informale cu colegii, au loc zilnic, la birou, pe stradă sau la o bere. Acest lucru a schimbat atmosfera într-un mod radical şi reprezintă, fără tăgadă, un imens pas înainte.

Această schimbare radicală este descrisă în mod similar de către un alt participant maghiar cu experienţă îndelungată în procesul PER de la începutul anilor ’90: “Acum”, a observat el, „situaţia este, în mod evident, mult mai calmă iar discuţiile se poartă fără ţipete şi bătăi cu pumnul în masă”. Şi nici procesul nu mai constituie miza politică majoră care exista, cu siguranţă, pentru cei implicaţi la începutul anilor ’90. Doi dintre participanţii maghiari la masa rotundă din iunie 2014 de la Poiana Braşov fuseseră aspru cenzuraţi de către membri mai radicali din UDMR, ajungându-se la propunerea de a se vota excluderea lor din coaliţia politică maghiară, din cauza participării lor la reuniunile PER din 1993-1994. Presiuni similare au fost exercitate şi asupra celeilalte părţi. Unul dintre participanţii români a fost ţinta unor atacuri virulente din partea presei centrale, iar guvernul din care acesta făcea parte a fost ameninţat să cadă, ca urmare a implicării respectivului participant în acest proces.

Diferenţa dintre 1994 şi 2014 cu greu ar putea fi mai mare. Ca şi cantitate cunoscută, în mod repetat testată şi dovedită pe parcursul a două decenii, valoarea procesului PER a fost acum de necontestat. Conform unui participant maghiar, “valoarea acestui proces, pentru o minoritate etnică ce reprezintă doar 6% din voturi, este mai mult decât evidentă, având în vedere ceea ce s-a realizat prin dialog cu partenerul majoritar”.

Totuşi, asta nu înseamnă că nu subzistă preocupări şi temeri serioase. Aşa cum a subliniat un participant, minoritatea maghiară, mai ales cea din afara judeţelor Harghita şi Covasna, unde formează o majoritate locală, “nu este în măsură să se dezvolte numeric” şi, prin urmare, continuă să se confrunte cu “pericolul de dispariţie”. În plus, efectul de undă de şoc a conflictului violent de peste graniţă (în Ucraina), generează nelinişte, în mod natural, atât în ​​rândul majorităţii cât şi al minorităţii, pentru propria lor stabilitate şi securitate, care aminteşte de situaţia din 1991-1993. Autorităţile române sunt, de asemenea, oarecum îngrijorate de tendinţa paralelă de independenţă regională, separatistă din Europa, manifestată în 2013-2014 mai ales în Marea Britanie (Scoția), Spania (Catalonia) şi Italia (Tirolul de Sud).

În ciuda preocupărilor prezente şi a evoluţiilor îngrijorătoare din vecinătate, participanţii au fost optimişti cu privire la pronosticul din România. Conform unui participant, a fost chiar posibil “să accelerăm procesul – odată ce obstacolele iniţiale şi neîncrederea au fost depăşite – şi să trecem mai rapid la soluţii reciproc acceptate”.

Observatorii familiarizaţi cu circumstanţele româneşti şi cu alte seturi de relaţii etnice din regiune de la începutul anilor ’90, au subliniat absenţa surprinzătoare a oricăror subiecte tabu care să împiedice dialogul, nivelul impresionant de scăzut al hipersensibilităţii şi predispoziţia minimă a ambelor părţi de a atribui rele intenţii sau rea credinţă celorlalţi. Există nu numai o mai mare disponibilitate – chiar entuziasm – să se angajeze, dar, de asemenea, un grad mai mare de răbdare şi un nivel mai rezonabil de aşteptări decât se întâlneşte, de obicei, în astfel de discuţii.

Menţionând “atmosfera excelentă” din cadrul mesei rotunde, un participant american şi-a manifestat “îndoiala că ar mai exista o altă ţară în regiune – care să aibă probleme interetnice – unde o asemenea discuţie s-ar fi putut desfăşura într-o manieră atât de civilizată şi constructivă”.

Deşi au fost exprimate deschis puncte de vedere opuse, nu a fost rostit niciun cuvânt mânios sau provocator. În ciuda afilierilor partinice diferite, participanţii se cunosc aproape toţi între ei şi şi-au câştigat încrederea reciprocă de-a lungul anilor.

De asemenea, a fost de remarcat nivelul mult mai mare de incluziune a participanţilor la masa rotundă de la Poiana Braşov, la un nivel de neimaginat la începutul anilor ‘90. Cu o singură excepţie, reuniunile anterioare ale PER includeau numai reprezentanţi ai partidului de guvernământ şi ai coaliţiei etnice maghiare (alături de mai mulţi reprezentanţi ai societăţii civile)[5]. Natura restrictivă a listei de invitaţi din acea perioadă era strâns legată de faptul că ambii parteneri de discuţie aveau de îndeplinit acte politice delicate de echilibrare, pentru a menţine eforturile în mâini moderate, departe de acţiunea radicalilor care erau mai puţin interesaţi de a ajunge la o acomodare.

De exemplu, partidul aflat la putere în prima jumătate a anilor ‘90 (Partidul Democraţiei Sociale  din România: PDSR) a fost în coaliţie cu alte trei partide, dintre care două erau considerate naţionaliste de dreapta şi niciunul dintre acestea nu a susţinut procesul PER. De data aceasta, în iunie 2014, au fost invitaţi şi reprezentanţi ai opoziţiei. Această includere a fost rezultatul unui efort realizat anume de guvernul român pentru “a-i aduce pe reprezentanţi opoziţiei în dialog, astfel încât aceştia să devină mai degrabă parteneri decât opozanţi în aplicarea unui nou set de relaţii cu minoritatea maghiară”.[6]

Modelul românesc: argumente pro şi contra

Nucleul “modelului românesc” este un angajament la dialog continuu, consultare frecventă şi schimb reciproc de informaţii. Potrivit preşedintelui emerit al PER, etnicii români şi etnicii maghiari din România au dovedit de nenumărate ori o capacitate neobişnuită de a atinge un nivel de înţelegere reciprocă, ce este unic în regiune. Desigur că prin alte părţi ale acestei regiuni există oameni care se aşează şi discută, însă acele discuţii sunt mult mai anevoioase şi mult mai puţin fructuoase.

Cu toate acestea, a avertizat el, este necesar un efort constant pentru a menţine relaţiile bune şi pentru a servi în mod corect atât nevoile minorităţii cât şi pe cele ale majorităţii. Timpul nu stă pe loc. Probleme noi apar în locul problemelor vechi. Aşteptările rămân neîmplinite. Dialogul este întotdeauna necesar.

Modelul românesc a fost posibil, pe de o parte, şi datorită “culturii predominante a dialogului” care există în România, împărtăşită de toate etniile. Şi, în parte, acesta se datorează deciziei luate de liderii majorităţii româneşti şi ai minorităţii maghiare, de a ocupa acelaşi spaţiu politic şi de a nu căuta căi de separare şi de autoizolare reciprocă.

Alături de factorii culturali şi de curajoasa decizie a ambelor comunităţi de a aborda problemele lor împreună, meritul pentru fundamentarea modelului românesc revine şi capacităţii liderilor celor două etnii de a lucra cu pricepere şi eficienţă în acelaşi spaţiu politic comun.

Capacitatea de rezistenţă a acestui model este de-a dreptul remarcabilă, având în vedere ascensiunea actuală a partidelor extremiste în Europa, purtătoare de mesaje naţionaliste, xenofobe şi antisemite. Odată cu creşterea extremismului apare, de asemenea, o evoluţie îngrijorătoare în atitudinea faţă de drepturile minorităţilor, de-a lungul frontierelor României (de exemplu, persecuţia limbilor minoritare în Ucraina şi în regiunea transnistreană a Republicii Moldova.)

Într-un moment în care partidele radicale de dreapta şi cele extremiste au câştigat voturi record în toată Europa, omologii lor nu au reuşit nici măcar să intre în Parlamentul român. Participanţii din ambele etnii au considerat că faptul că nu există partide naţionaliste, nici în guvern, nici în parlamentul român, se datorează dialogului român-maghiar stabilit la începutul anilor 1990.

Cu toate acestea, aşa cum a subliniat un participant român, există puţine motive de automulţumire. Piaţa de programe culturale destinate pentru a spori cunoaşterea reciprocă este mică, mai ales în mass-media cu capital integral privat. Societatea este încă  vulnerabilă la mesaje extremiste, şovine şi populiste. Tinerii din fiecare etnie au acces la o gamă tot mai mare de mesaje on-line radicale şi extremiste. Iar unii politicieni au ales această cale ca un mijloc pe termen scurt pentru a genera sprijin politic în timpul alegerilor, contribuind astfel, în mod necugetat, la dezvoltarea pe termen lung a extremismului în Europa.

Consultările regulate româno-maghiare desfăşurate începând din 1991 au jucat un rol important în crearea respectului reciproc între partide, persoane şi procese. Ca urmare a deciziilor iniţiale de a se angaja în procesul politic, elitele etnice maghiare – izolate anterior de politica naţională românească centrală – “au învăţat multe despre relaţiile politice şi despre soluţionarea amiabilă a problemelor”. Printre cele mai importante lecţii învăţate, remarca un participant maghiar, a fost aceea de „a crea legi atunci când eşti la putere, care să continue să te servească bine atunci când nu mai eşti la putere.”

Acest nivel de respect şi încredere nu a fost deloc uşor de realizat. Într-adevăr, în a doua jumătate a anilor 1980, represiunea dictaturii comuniste exacerbase izolarea celor două comunităţi una faţă de cealaltă într-o asemenea măsură încât, ulterior, ele eu fost nevoite să se familiarizeze din nou una cu cealaltă în condiţii serioase de stres şi neîncredere. La primele întâlniri de “consultare”, cele două părţi au semănat foarte mult cu nişte boxeri într-o luptă pentru titlu. Abia mult mai târziu au fost în stare să coopereze ca o echipă pentru rezolvarea problemelor.

Aşa cum menţiona un participant, procesul de construire, în rândul societăţii româneşti, a acceptării cererilor minorităţilor, este complex, uneori dificil şi de multe ori necesită ani de zile. Procesul trebuie să fie în mod necesar atât transparent cât şi metodic, în scopul de a evita politizarea excesivă şi pentru a permite punerea eficientă în aplicare. Scurtăturile sunt susceptibile să fie în dezavantajul tuturor, iar deciziile de “corecţie rapidă” luate în spatele uşilor închise, este puţin probabil să supravieţuiască controlului şi reacţiei publice ulterioare. Punerea în aplicare este practic imposibilă atunci când deciziile sunt unilaterale şi nepopulare, iar orice decizie este lipsită de valoare dacă nu poate fi pusă în aplicare.

Într-adevăr, a comentat un alt participant, rezolvarea problemelor etnice necesită “timp şi sensibilitate.” Iar durata de viaţă a rezoluţiilor specifice este mult îmbunătăţită atunci când se bazează pe principii aplicabile tuturor. De exemplu, descentralizarea ar trebui să fie abordată pe baza tuturor argumentelor valide, nu doar pe conservarea specificului etnic, care nu face decât să nege existenţa unei populaţii naturale mult mai numeroase şi poate crea o rezistenţă atât în rândul majorităţii cât şi în cadrul altor comunităţi etnice minoritare.

Mai mulţi participanţi din rândul ambelor etnii au discutat problema creată atunci când unor probleme generale li s-a dat o valenţă etnică cu rezultate contraproductive. Referindu-se la această problemă a “supra-etnicizării”, un participant maghiar a explicat modul în care o serie de propuneri ce vin din partea comunităţii de etnie maghiară au aplicabilitate generală, dar, atunci când sunt privite printr-o prismă etnică, îndepărtează numărul larg al votanţilor în mod inutil, iar valoarea lor devine greu de perceput pentru principale partide din România.

Modelul românesc de management interetnic a cuprins un dialog permanent şi o reprezentare cvasipermanentă a etnicilor maghiari în guvern, fie prin participarea directă a acestora în posturi ministeriale şi sub-ministeriale sau printr-o serie largă de protocoale cu partidul de guvernământ (de ordinul a 50 – 60 pe an), atunci când UDMR era în opoziţie politică. Sistemul de protocoale, conceput între etnicii maghiari şi români fără implicarea PER a adus câştiguri minorităţii maghiare şi înţelegerii reciproce, care a depăşit cu mult obiectivele, mai degrabă modeste, ale acordurilor PER originale.

Performanţa este un argument puternic. Cum relata un participant maghiar, cu toate că el a votat atunci împotriva liderilor maghiari care au luat parte la reuniunile PER iniţiale,  considerând că aceştia trădau interesele comunităţii, dacă ar fi ştiut atunci ceea ce a învăţat de atunci în urma discuţiilor şi pe baza performanţei şi a punerii efective în aplicare a acestor acorduri, el “ar fi votat pentru ei, pentru idealurile din spatele lor, pentru ceea ce au iniţiat şi ceea ce au realizat.”

Un alt participant a observat că o cooperare de succes între guvernul român şi liderii maghiari nu a fost niciodată realizată prin ameninţare şi şantaj, ci mai degrabă pe baza interesului comun şi aşa cum este stipulat în protocoale clare. În acest sens, sistemul oficial de protocoale protejează discuţia de efectele capricioase ale personalităţii individuale, de politizare şi de interese speciale mai puţin transparente.

Mai mulţi participanţi maghiari au considerat că nu este înţelept să se ​​refere la “modelul românesc”, ca la cel mai impresionant din regiune (şi, în unele privinţe, din Europa). Cu toate acestea, intenţia din spatele acestui lucru a fost mai puţin de a nega succesul evident al României în acest domeniu, atunci, pentru a evita automulţumirea autodistructivă. Prea des, promotorii devin prea mulţumiţi şi îşi întrerup atenţia şi efortul, mai ales atunci când chestiunea în cauză este percepută ca o problemă cu o rezoluţie finală, ca o cursă ce urmează a fi câştigată. Unii lideri maghiari s-au temut că recunoaşterea statutului României ca un “model” european ar putea avea un efect nechibzuit de demobilizare, făcând ca liderii politici să piardă mingea şi să permită ca lucrurile să derapeze, chiar până la punctul de criză.

Problema reală, desigur, nu este cea legată de o anume cerere specifică a minorităţii sau de un set de cereri, ci de unu dialog interetnic robust. Iar dialogul nu este o problemă pe care orice măsură sau set de măsuri o va rezolva o dată pentru totdeauna. Acesta este un proces continuu, un aspect care trebuie gestionat. Modelul românesc a avut succes tocmai datorită unei dăruiri reciproce de angajare într-un dialog semnificativ, în ciuda bâjbâielilor inevitabile de-a lungul drumului. Românii au, într-adevăr, un model demn de emulaţie, dar acesta este un model pentru menţinerea şi gestionarea unei relaţii, nu o soluţie pentru totdeauna la o problemă politică statică.

De ce o nouă reuniune în 2014?

Memoria instituţională are nevoie de împrospătare în cazul în care valoarea politicilor şi practicilor stabilite de mult timp trebuie să fie înţeleasă de către noile generaţii de lideri. Mai mult decât atât, prin însăşi natura lor, politicile şi practicile stabilite de mult timp, au nevoie periodic de un reglaj fin, de modernizare şi, uneori, de o revizuire completă, pentru ca acestea să rămână în continuare la fel de pertinente, în perioade de schimbare, în contexte politice noi şi în caz de noi nevoi ale comunităţii, faţă de cum acestea au fost concepute şi iniţiate la început.

În prezent, generaţia cu experienţă directă referitor la cât de fragil a fost statul român – sau cum a fost perceput, atât de către observatorii interni, cât şi de cei străini – între anii 1989-1994, şi mai ales cei care au luat parte la discuţiile iniţiale, la început destul de dificile, în anii 1991- 1995, în prezent trece bastonul de conducere unei noi generaţii politice. Această nouă generaţie este în mare măsură neinformată cu privire la modul în care românii din ambele etnii au reuşit să creeze şi să menţină un dialog constructiv şi o bună cooperare. De asemenea, nu sunt pe deplin conştienţi de logica şi motivaţiile care stau la baza sistemului de protocoale încheiate anterior.

Dimpotrivă, partidele şi conducătorii care au venit la putere de la începutul noului mileniu au avut tendinţa să considere chestiunea relaţiilor etnice ca una deja “rezolvată” şi, prin urmare, că nu merită o atenţie, alocare de resurse, sau acţiune politică deosebite. Nemaifiind capabili de a face să avanseze problemele politice şi socio-economice specifice, de importanţă majoră pentru circumscripţiile lor, liderii etnici maghiari au avut tendinţa de a le transforma în soluţii programatice (cum ar fi “autonomia teritorială”), dezvoltate în alte contexte culturale şi istorice, mai degrabă decât de a le în dezagrega probleme specifice, mai uşor de rezolvat.

Pentru unii, acest lucru este deranjant, nu atât de mult din cauza unor suspiciuni cu privire la intenţia şi scopul final al etnicilor maghiari din România, ci din cauza contextului evoluţiilor politice contemporane din Europa şi din regiune. În februarie 2014, Ucraina a abrogat legea care permite utilizarea limbilor minoritare[7]. Alegerile pentru Parlamentul European, din mai 2014, au dus la câştiguri record ale aripii dreptei şi ale forţelor politice de extremă dreaptă, între altele, în Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Austria şi Ungaria. Având în vedere tendinţele evidente de-a lungul a mai mult de una dintre graniţele României, este un confort rece faptul că românii nu şi-au mai trimis niciuna dintre forţele politice de extremă dreaptă, nici în Parlamentul European, nici în propriul parlament.[8]

Participanţii au convenit că procesul PER a avut un succes enorm de la începutul anilor 1990 până în jurul anilor 2003-2004. Acesta a fost responsabil pentru realizarea stabilităţii şi creşterea gradului de securitate, precum şi de instituţionalizarea dialogului. Dar, din 2004, şi mai ales din 2007, procesul a stagnat şi au existat chiar unele regrese aparente, fapt care a determinat nevoia de reînnoire, necesitatea unui nou pact. Această stagnare a procesului şi eşecurile continue de implementare au constituit motivaţiile de bază pentru reuniunea din 2014 de la Poiana Braşov.

Aşa cum au subliniat mai mulţi participanţi, modelul are nevoie de reafirmare, iar procesul “trebuie repornit.” Un observator a descris eficienţa remarcabilă anterioară a modelului românesc, în special sistemul de protocoale guvernamentale. După ce a constatat că acest sistem a fost predat studenţilor la ştiinţe politice, “de ce”, a întrebat el, “nu poate fi aceeaşi abordare adoptată astăzi,” atunci când ar putea oferi “instrucţiunile necesare pentru o nouă generaţie de lideri politici români în rezolvarea problemelor etnice.”

Un alt participant a sugerat că procesul ar putea fi chiar îmbunătăţit. Aşa cum s-a anticipat iniţial, liderii moderaţi ai României de la nivel naţional au ajuns la acorduri cu liderii etnici maghiari moderaţi. În timp ce ambele părţi au trebuit apoi să negocieze cu radicalii din cadrul coaliţiilor lor (şi partidelor), liderii români au fost împovăraţi de două ori, având în vedere că etnicii români care formează o minoritate locală în judeţele „secuieşti” preponderent maghiare (Covasna şi Harghita, în special), care nu au fost părţi la discuţie şi au simţit că interesele lor erau ignorate. Aşa cum a remarcat un participant, „singura metodă prin care cererile şi aşteptările secuilor pot fi îndeplinite într-un mod acceptabil este de a sta la masa tratativelor cu ei, şi, totodată, cu reprezentanţii minorităţii locale româneşti din Secuime, pentru a se asigura că nevoile lor lingvistice, educaţionale şi culturale sunt, de asemenea, îndeplinite”.

Mulţumind pentru implicarea activă a participanţilor pentru a începe cu un “start bun”, organizatorul român al mesei rotunde, care a participat la discuţiile PER iniţiale, a exprimat angajamentul guvernului la dialog şi a subliniat că participanţii mai tineri “sunt cei care vor prelua acest proces. ”

Dezagregarea problemelor din programe

Soluţionarea problemelor politice complexe necesită, în primul rând, dezagregarea lor în părţi componente mai specifice. Soluţiile programatice, în special în cazurile în care termenii definitorii ai programului sunt ambigui, rareori servesc scopului lor final. În forma lor agregată este dificil de a discerne dacă problemele specifice de bază sunt ideologice sau concrete, politice sau personale, o chestiune de politică centrală sau locală, cauzată de intenţie sau incapacitate, accident sau neînţelegere. Aceste complexităţi au fost evidente în timpul discuţiilor mesei rotunde.

Cererile maghiare au fost prezentate în două moduri la masa rotundă, în primul rând ca preocupări generale, că nu a existat “nici un pas înainte”, în ultimii zece ani; că “drepturile existente au fost retrase;” că drepturile lingvistice “nu au fost puse în practică;” şi că “mass-media (privată) stârneşte ostilitate politică faţă de comunitatea maghiară.” Astfel, liderii maghiari au solicitat să se treacă de la stagnare la dialog; restaurarea drepturilor aparent retrase; punerea în aplicare a prevederilor lingvistice convenite anterior; şi încetarea tratamentului ostil faţă de comunitatea maghiară în mass-media privată.

Un al doilea set de cereri mai detaliate conţinea un amestec de zece elemente generale/ideologice şi concrete privind Secuimea[9], incluzând (1) desemnarea limbii maghiare ca a doua limbă oficială; (2) autonomie teritorială şi fiscală; (3) acceptarea steagului secuiesc; (4) stabilirea unei regiuni de dezvoltare secuiască; (5) descentralizarea completă; (6) proporţionalitate etnică în aplicarea legilor, în instituţiile judiciare şi de securitate; (7) dreptul de proprietate regional a resurselor minerale; (8) înfiinţarea unei universităţi maghiare finanţate de stat; (9) bilingvismul finanţat de stat; şi (10) construirea unei autostrăzi.[10]

Discuţiile ulterioare au identificat patru dintre aceste probleme, ca preocupare imediată: utilizarea locală a drapelului secuiesc, dezvoltarea economică, punerea în aplicare a bilingvismului şi proporţionalitatea etnică în instituţiile publice.

Steagul secuiesc

Ca un simbol al identităţii etnice, utilizarea drapelului secuiesc a fost atât una extrem de emoţională pentru liderii etnici maghiari, cât şi o problemă clasică de punere în aplicare, atât în ​​aplicarea legii, cât şi în monitorizarea continuă a prevenirii abuzurilor. În cadrul dialogului, s-a evidenţiat că, deşi iniţial văzută de liderii UDMR ca un atac asupra identităţii etnice şi ca regres în ceea ce priveşte acordurile deja negociate cu guvernul român, problema nu a fost cauzată de politica centrală sau făcută cu intenţie. Conform, atât evaluării comisiei Academiei de Ştiinţe din România cu privire la heraldică, cât şi prevederilor legii române, drapelul secuiesc este un simbol legitim şi recunoscut în mod legal, care poate fi afişat alături de drapelul românesc în instituţiile publice.

În continuare, a devenit clar în timpul discuţiei, şi într-adevăr a fost subliniat de către un participant maghiar, că problema a fost manifestă doar în unul din cele două judeţe majoritar maghiare (Covasna), în timp ce drapelul secuiesc a fost arborat liber în celălalt judeţ (Harghita). Astfel, problema a fost una de abuz al autorităţilor locale, mai degrabă decât o politică centrală de discriminare. Ambele părţi au convenit că exercitarea neîngrădită a acestui drept la nivel local necesită o monitorizare mai atentă de către autorităţile centrale, pentru a reduce posibilele abuzuri care ar putea avea un impact negativ în relaţiile etnice româno-maghiare, la nivel naţional. Participanţii au împărtăşit o opinie generală, cum că această problemă ar putea fi abordată pe termen scurt.

Dezvoltarea economică

Alte probleme au, de asemenea, cauze complexe, care sunt uşor asimilate cu discriminarea etnică, atunci când nu sunt abordate în mod transparent. Modele nefavorabile de investiţii în infrastructura economică şi dezvoltarea regională sunt un exemplu în acest sens.

Desigur, baza de nemulţumire a fost stagnarea economică. Mai mult de jumătate din lista de zece cereri ale maghiarilor au fost, de fapt, de natură economică; cereri pentru un control mai mare asupra resurselor financiare locale şi minerale, pentru o mai mare prioritate pentru proiecte de investiţii în infrastructură (de exemplu, construcţia de autostrăzi) şi pentru o mai mare finanţare de la stat pentru programe de care ar beneficia comunitatea (bilingvism complet nu doar în educaţie şi administraţie publică, dar şi în comerţ, de asemenea). Un participant român chiar a prezis că, dacă aspectele economice ar fi fost rezolvate, atunci toate celelalte aspecte şi-ar găsi soluţii relativ uşor.

O problemă economică majoră a fost construirea unei autostrăzi care leagă regiunea cu restul României şi cu Europa, promisă demult, dar încă nerealizată. În cursul discuţiilor, s-a descoperit că motivul pentru întârziere nu a fost, în primul rând, unul intenţionat cu conotaţii etnice, aşa cum se temeau unii participanţi maghiari, ci mai degrabă o chestiune de mijloace financiare limitate. Într-adevăr, s-a concluzionat că studiul de fezabilitate cu privire la o astfel de autostradă a fost finalizat, iar finanţarea dispusă în cele din urmă, astfel încât construcţia ar putea începe în 2015.

Deşi recentul şir de crize financiare şi economice la nivel mondial au avut impact şi asupra României, participanţii români au fost încrezători că încurajarea procesului cu privire la problema autostrăzii, în special, ar putea fi făcută în această direcţie.

Bilingvismul

În centrul cererilor legate de bilingvism se află dubla provocare de a sprijini folosirea limbii minoritare pentru a asigura supravieţuirea pe termen lung a etniei, asigurând în acelaşi timp alfabetizarea generală în limba majorităţii, chiar în rândul populaţiilor minoritare, pentru a asigura atât integrarea la nivel comunitar, cât şi şanse egale la nivel individual. Acestea sunt percepute uneori ca obiective contradictorii, iar politicile adoptate pentru a le avansa, ca ostile faţă de celelalte.

Participanţii la discuţii au fost de acord că aceste provocări şi temerile pe care le-ar putea inspira sunt abordate cel mai bine cu fineţe, astfel încât să se asigure o atenţie paralelă faţă de preocupările minorităţilor locale ale etnicilor români şi să-i implice în dialog. Preocuparea consecventă pentru drepturile şi cerinţele minorităţilor, nu doar pentru cele ale comunităţilor minoritare maghiare din cadrul majorităţilor româneşti, dar şi ale comunităţilor locale minoritare româneşti din cadrul majorităţilor maghiare locale, a fost identificată ca fiind, probabil, metoda cea mai constructivă pentru abordarea problemei.

Au fost înregistrate plângeri specifice cu privire la (1) lipsa de finanţare de către stat pentru semnele bilingve, în toate localităţile cu 50% sau mai mult din numărul populaţiei de etnie maghiară (un acord la care s-a ajuns pentru prima dată la Gerzensee, în 1993), (2) lipsa de interpreţi instruiţi pentru a permite utilizarea deplină a limbii maghiare în sistemul judiciar şi (3) lipsa de formulare oficiale şi documente complet bilingve. În timp ce rezistenţa la nivel central şi capriciile locale ar fi putut avea un rol în nepunerea în aplicare a acestor drepturi, problema primordială a părut sa fie incapacitatea financiară de a suporta costurile pentru a avea documente în paralel şi formarea profesională complet bilingvă a funcţionarilor publici. Ambele părţi au fost de acord că o atenţie sporită trebuie acordată acestor probleme pentru a avansa implementarea lor.

Proporţionalitatea etnică în instituţiile publice

Mai mulţi vorbitori au ridicat problema dezideratului proporţionalităţii etnice în toate unităţile din sistemul militar, de justiţie (procurori şi judecători), jandarmerie, poliţie şi serviciile de informaţii. În timp ce componenţa etnică a instituţiilor de stat merită în mod incontestabil o atenţie deosebită şi deşi proporţionalitatea etnică este atât un ideal nobil cât şi unul practic pentru care să se depună eforturi, concluziile că disproporţionalităţile actuale se datorează doar politicilor discriminatorii de stat/guvernamentale pot fi greşite sau cel puţin simpliste. Pe măsură ce discuţiile au avansat, a devenit clar că există cauze mult mai complexe în joc decât rezistenţa centrală.

Aşa cum a remarcat un participant maghiar, a existat o reticenţă generală în rândul comunităţii maghiare pentru a căuta locuri de muncă în aceste instituţii publice, sugerând că disproporţionalitatea curentă reflectă, de asemenea, o lipsă a candidaţilor de etnie maghiară. (Într-adevăr, în mai multe situaţii, în timpul secolului XX, activitatea în astfel de instituţii era considerată de către radicalii din cadrul comunităţii ca o cedare spre o co-opţiune şi o “trădare de rasă” şi astfel era puternic descurajată.)

Există o serie de alte bariere în calea proporţionalităţii etnice stricte în instituţiile profesionale, care sunt mai puţin legate de etnicitate decât de baza de recrutare şi de capacitatea indivizilor de a îndeplini criteriile standard pentru angajarea într-o anumită instituţie (de exemplu, nivelul de educaţie, formarea profesională/experienţa, etc.) Acestea fiind spuse, în alte părţi, programele de informare pentru grupurile etnice sub-reprezentate s-au dovedit a fi un mijloc eficient de reducere a dezechilibrelor. Deoarece această problemă nu a fost discutată în profunzime, a fost “pusă în vizor” pentru discuţii ulterioare.

Autonomia

Problema autonomiei a făcut obiectul câtorva discuţii. Un participant de etnie maghiară, după ce a recunoscut realizarea “mai multă înţelegere astăzi decât ieri”, s-a plâns că, practic, “nimic nu a avansat din punctul de vedere al autonomiei.” În continuarea discuţiilor a reieşit că, pentru liderii etnici maghiari din România, conceptul politicii de autonomie înseamnă un mijloc de rezolvare a unei serii de probleme foarte specifice de interes pentru comunitatea lor. Termenul de autonomie a fost, prin urmare, condiţionat de gradul în care aceste probleme specifice pot fi discutate şi rezolvate împreună cu oficialii români.

Mecanismul pare a fi destul de simplu. Liderii etnici maghiari preferă să rezolve problemele prin dialog cu colegii lor români. În cazul în care oficialii şi instituţiile publice sunt accesibile şi capabile de acţiune, “autonomia” seamănă foarte mult cu noţiunile standard de autonomie locală şi de autoritate descentralizată. Cu toate acestea, atunci când problemele nu sunt abordate prin dialog, atunci noţiunea de autonomie dobândeşte nuanţe mult mai radicale.

Când instituţiile centrale şi oficialii nu răspund, atunci liderii etnici maghiari încearcă şi rezolvă aceste probleme pe cont propriu – independent şi separat – mai mult în conformitate cu interpretările radicale de autonomie. Dinamica de bază are prea puţin de-a face cu etnia în sine. Populaţiile regionale, indiferent de etnie, au tendinţa de a căuta o autonomie mai mare şi de a-şi consolida identitatea regională, atunci când autorităţile centrale şi instituţiile se dovedesc inaccesibile şi/sau indiferente la nevoile lor.

Pe de altă parte, autonomia constituie un semnal de alarmă pentru multe elite româneşti, care rămân îngrijorate cu privire la scopurile finale avute în vedere, în legătură cu care participanţii au remarcat că a fost folosit un termen destul de vag. Aceste îngrijorări sunt induse de experienţele precedente generale şi de experienţa istorică. Autonomia teritorială presupune pierderea suveranităţii asupra teritoriului naţional, iar încercarea de a diminua suveranitatea oricărui stat asupra teritoriului său poate evoca o ameninţare aproape primordială pentru securitatea naţională, aşa cum este definită în mod tradiţional. Cu toate acestea, susţinătorii autonomiei teritoriale şi-au exprimat consternarea şi disconfortul atunci când poziţia lor a fost considerată ca o ameninţare la adresa securităţii naţionale.

Problema este una sensibilă, iar accentuarea interpretărilor alarmiste, sprijinite de  sprijinul insistent al Budapestei pentru “autonomia teritorială” a Transilvaniei, a fost considerat în trecut de către unii membri ai etniei maghiare ca un pas în direcţia transferului acestui teritoriu.[11] Într-adevăr, la scurt timp după masa rotundă, membrii de extremă-dreapta ai guvernului naţionalist de la Budapesta, inclusiv Prim-ministrul Ungariei, s-au deplasat în regiunea secuiască şi au cerut în mod public autonomia teritorială. Problema a fost ridicată utilizând terminologiile de la Budapesta, evitând abordările deja de succes în relaţiile interetnice din România, ceea ce a creat complicaţii inutile în comunicarea şi promovarea obiectivelor, altfel deloc excepţionale.

Un participant american a întrebat dacă utilizarea cuvântului autonomie ca termen umbrelă pentru scopurile etniei maghiare nu creează mai multă alarmă decât simpatie printre români, dintre care unii o văd ca pe un sinonim pentru separatism. Cum a remarcat participantul, “Pentru observatorii externi, se pare că demonstraţia de interes de la Budapesta, inclusiv anunţul public al vizitelor înalţilor oficiali maghiari în regiune, a devenit o problemă serioasă şi de preocupare pentru autorităţile române şi a avut un anumit impact asupra percepţiilor românilor.”

Aşa cum a recunoscut un participant etnic maghiar, “Sunt anumite momente în care implicarea Budapestei complică lucrurile.” Un participant român a observat că actualul partid de guvernământ din Ungaria (FIDESZ) a jucat un rol în crearea a două partide etnice maghiare radicale în România pentru a concura UDMR-ul. Conform aceluiaşi participant, totuşi, actualul partid de guvernământ din România (PSD) “porneşte de la premisa că UDMR trebuie să fie prezent în parlament, că trebuie să fie parte la discuţii. Partidul s-ar radicaliza, fără îndoială, în cazul în care ar fi în afara parlamentului, fără acces la discuţiile politice.”

Precedenta experienţă a PER a arătat ca cererile specifice s-au dovedit mai uşor de a fi abordate, odată ce au fost desprinse de conceptul destul de vag de autonomie. În acelaşi timp, ecoul cultural şi politic puternic al conceptului ideii de autonomie a fost incontestabil şi a fost recunoscută dificultatea de a redefini o politică existentă de lungă durată.

În timp ce masa rotundă nu a putut ajunge la un consens în ceea ce priveşte promovarea “autonomiei”, toţi participanţii au considerat utile discuţiile referitoare la ceea ce autonomia presupune în termeni concreţi. Aşa cum au menţionat mai mulţi participanţi, cauza neînţelegerilor interetnice cel mai des citată, înainte de stabilirea dialogului PER, a fost izolarea grupurilor etnice şi ignoranţa lor relativă unul faţă de celălalt, ceea ce duce la suspiciune, teamă şi neîncredere. De fapt, cum a observat un participant, “cea mai mare parte a problemelor [după 1989] au fost cauzate de lipsa de cunoaştere reciprocă.” Un alt participant, care a fost implicat în discuţiile PER iniţiale, a subliniat că partea română a fost capabilă să vadă pentru prima dată “informaţii detaliate despre ceea ce autonomia include, ceea ce face posibil să se lucreze pe soluţii practice.”

Importul de „modele”

Când apar probleme greu de rezolvat – fie din cauza complexităţii lor inerente, a inaccesibilităţii factorilor de decizie centrali, sau a unei lipse de dialog – apare tendinţa de a căuta “modele” care funcţionează în altă parte, care par să abordeze şi să rezolve aceste probleme. În timp ce învăţarea din experienţa altora este o practică de apreciat şi de sprijinit, mecanismele prin care sunt produse şi perpetuate politicile etnice, practicile şi mentalităţile sunt adesea simplificate prea mult şi percepute greşit. De exemplu, cei care doresc să importe modele de la alte state sunt, de obicei, impresionaţi de atitudinile şi mentalităţile existente în aceste state.

Concluzia la care s-a ajuns de obicei este aceea că implementarea aceluiaşi model va genera în ţara lor aceleaşi atitudini şi mentalităţi dezirabile, sau măcar unele similare. O astfel de procedură adesea nu ia în considerare faptul că implementarea modelului iniţial în cauză poate să fi fost posibilă datorită atitudinilor şi mentalităţilor deja existente – sau deoarece a fost cel mai bine să fie evitate nişte reglări de conturi dureroase. Asta este, aranjamentele politice şi teritoriale ar fi putut fi consecinţa unor mentalităţi şi atitudini dezirabile, mai degrabă decât invers (indiferent de contextele lor istorice, culturale şi de securitate, de multe ori foarte diferite).

Aşa cum Preşedintele emerit al PER a subliniat cu privire la soluţiile “globale” şi la politicile de autonomie importate, “Dumnezeu se află în detalii – dar la fel şi diavolul”. Importul de modele din alte ţări poate părea de dorit atunci când sunt privite de la distanţă, dar o analiză mai atentă arată aproape inevitabil că doar părţi ale modelului sunt de dorit şi/sau aplicabile. Alte elemente esenţiale ale modelului s-au dovedit mult mai puţin de dorit.

De multe ori, nu modelul este găsi atât de atractiv, cât modul în care se rezolvă anumite probleme specifice. Concentrarea pe “modelul” de ansamblu poate deveni mai mult o distragere a atenţiei şi un obstacol, decât o metodă eficientă de rezolvare a problemelor.

Principala problemă pentru liderii maghiari nu este descoperirea modelului perfect preexistent pentru a fi adoptat în România, ci a celui mai bun mijloc de a asigura învăţământul în limba maternă şi de a folosi limba minoritară în administraţia publică – drepturi care fuseseră garantate (chiar şi atunci când nu au fost neapărat respectate), chiar sub regimul comunist.

Participanţii au fost unanim de acord în ceea ce priveşte utilitatea mesei rotunde şi oportunitatea unei întâlniri ulterioare, în termen de câteva luni.

[1] De exemplu, Samuel P. Huntington “Ciocnirea civilizaţiilor”, Foreign Affairs, vol. 72, nr. 3 Summer 1993): pag 22-49, a tras o linie prin România, separând teritoriile din Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banatul, de restul ţării. A se vedea, de asemenea, “Războiul din Transilvania”, în Trevor Dupuy, Future Wars: The World’s Flashpoints, New York, Warner Books, 1993, pag. 231-251.

[2] Oficialii maghiari au recunoscut această eroare, în 1999, menţionând că recensământul românesc din 1977, care a numărat 1,7 milioane de maghiari, a fost “relativ corect.” Határon Túli Magyarok Hivatala [Biroul Guvernului Ungar pentru Minorităţile Maghiare din Străinătate], rapoarte cu privire la situaţia maghiarilor, “Situaţia maghiarilor din România în anul 2006”, www.hhrf.org (accesat pe 17 iulie 2006); Maghiarii din Transilvania între anii 1870 şi 1995, studiul ocazional nr.12, Fundaţia Teleki László, Budapesta, martie 1999.

[3] Liderii maghiari de la Budapesta au susţinut în mod explicit autonomia teritorială şi independenţa Transilvaniei la sfârşitul anilor 1980 şi prima jumătate a anilor 1990. Vezi, de exemplu, Michael Shafir, “Interviul lui Matyas Szuros cu Secţia Română a REL”, Cercetările Radioului Europa Liberă, Raportul RAD/127 (Europa de Est), 20 Iulie 1989, p. 4; “Sud-estul Europei: Szuros despre minoritatea maghiară din România,” OMRI Daily Digest, No. 198, 11 Octombrie 1995.

[4] Conform modelului cantoanelor din Elveţia, întreaga educaţie şi utilizare lingvistică este bazată pe etnicitatea majoritară; în consecinţă, există cantoane de limbă germană, franceză, italiană şi retroromană. În Finlanda, regiunea Vaasa este o enclavă în care limba oficială este suedeza, inclusiv în universităţi. Tirolul de Sud din Italia este o regiune în care se vorbeşte mai ales germana, dar în care există minorităţi italiene si retroromane (Ladin) şi care beneficiază de o autonomie fiscală extinsă.

[5] Excepţia parţială a constituit-o întâlnirea din 1995 de la Carter Center din cadrul Universităţii Emory, Atlanta, Georgia, când a fost inclus un singur membru al altui partid din alianţa de guvernare, pentru a echilibra o suplimentare a echipei maghiare.

[6] Au fost 17 participanţi oficiali la masa rotundă, inclusiv patru membri ai partidelor de opoziţie, precum şi patru observatori (doi de la Ambasada SUA în România şi doi ziarişti – unul de etnie maghiară, celălalt de origine română). Au participat si mai mulţi membri ai staff-urilor politice, dar aceştia nu au luat parte la dialog.

[7] Acest lucru a afectat în primul rând 14 regiuni vorbitoare de limbă rusă (din cele 27) din Ucraina. Cu toate acestea, o regiune vorbitoare de limba română şi o regiune vorbitoare de limbă maghiară au fost, de asemenea, afectate.

[8] România a avut două partide considerate de extremă dreaptă – Partidul România Mare (PRM) şi Partidul Unităţii Naţionale din România (PUNR). PUNR nu a reuşit să intre în parlament la alegerile din 1996 şi, de atunci, s-a dizolvat. PRM nu a reuşit să intre în parlament, nici la alegerile din 2012 din România (obţinând mai puţin de 1,5% din numărul de voturi), şi nici la alegerile europarlamentare din 2014 (obţinând mai puţin de 3%). În schimb, partidul Jobbik de extremă dreapta din Ungaria a câştigat 16,8% la alegerile din Ungaria din 2010, 20% în alegerile din Ungaria din 2014 şi 14,8% la alegerile europarlamentare din 2014.

[9] Liderii maghiari se referă în mod uniform la “Ţinutul Secuiesc”. Având în vedere că graniţele istorice ale “Ţinutului Secuiesc” şi cele propuse în prezent nu sunt identice, acest raport foloseşte termenul “Secuime”.

[10] Ca urmare a discuţiilor de la masa rotundă din luna august, UDMR a prezentat o propunere pentru (1) delegarea atribuţiilor de către statul român către autorităţile regionale şi locale; (2) stabilirea de “limbi oficiale în regiune”; (3) de stabilire a “proporţionalităţii etnice în instituţiile publice”; (4) stabilirea “autonomiei fiscale”; şi (5) stabilirea “drepturilor românilor care trăiesc în zonă.” Agerpres, 09 august 2014.

[11] Vezi, de exemplu Stefano Bottoni, “The Creation of the Hungarian Autonomous Region in Romania (1952): Premises and Consequences,” Regio – Minorities, Politics, Society, nr. 1 (2003): 71-93.

August 2014